februarie 2026
Guess Who's Coming to Dinner
Tinerel. Tocmai a împlinit 59 de ani de când a fost făcut. În vremurile frumoase (acum apuse) când tanti aia, păzită la intrare de o oarecare Miss Liberty încă purta la butonieră câteva valori fundamentale: onoare, raționalitate, prețuirea adevărului. Pe lângă care se simțeau ocrotite și generozitatea, și sensibilitatea și onestitatea. Vremuri în care moralitatea încă nu fusese zdrobită de pragmatism... încă mai sufla.

Odată, ca niciodată. Când poveștile frumoase începeau, poate, abrupt dar se terminau frumos... cu triumful binelui comun, pus în slujba înțelepciunii și al generozității. Când iubirea dintre un băiat și o fată rezista zguduielilor și piedicilor ridicate de obtuzitate și de maldărul prejudecăților rasiale, ajungând cu bine la împlinirea prin (azi) demodata căsătorie. Când cinematograful se punea, firesc, în slujba unor sentimente bazate pe virtute, pe curățenia sufletească, uitându-se mai puțin la succesul comercial. Și, iată, respectul arătat acelor valori, repudiate azi cu o jalnică brutalitate atât de către woke-iști cât și de maga-ioți, încă făcea succes printre spectatorii vremii și în fața instanțelor de autoritate artistică. Zece (10!) premii Oscar a adunat atunci filmul lui Stanley Kramer. Și, culmea, nimeni nu s-a mirat, nu a contestat puzderia de verdicte elogioase. Era anul 1968 - atunci când asasinatele contra albului Robert Kennedy și negrului (azi, rebotezat tâmp "afro-american") Martin Luther King revoltau o întreagă Americă, au zguduit partea majoritar sănătoasă a unei mari națiuni - cea aflată, azi, în curs de decădere și poate chiar de lichidare.

Sătul, chiar excedat de veștile care năvălesc bubuitor, chiar devastator de acolo, căutam un refugiu mental și sentimental, în care să regăsesc vechea și frumoasa Americă. Așa am ajuns să revăd, zilele trecute, acest minunat film de dragoste, cu o acțiune ce se petrece fulgerător (mai puțin de 12 ore) într-un spațiu aproape unic, și pe care Caragiale, referindu-se la Romeo și Julieta, l-ar fi tras, la fel de hâtru, pe calapodul lui: "Un băiat iubea o fată... și părinții nu-i lăsa". Poveste veche de când lumea, sigur. Doar că, aici, cauza refuzului părintesc este culoarea pielii. Culmea, ambele cupluri parentale (cel alb și cel negru - ei își zic așa, le zic și eu la fel, na!) consideră dragostea tinerilor hazardată, iar unirea destinelor lor - plină de primejdii. Pre(a)judecățile unei lumi care doar așa apucase.

În acest context realmente dramatic, filmul curge cu o construcție impecabilă - suspans și răsturnări autentice, perfect motivate. Cu personaje (mai mari sau mai mici) credibile și, adesea, fascinante. Cu replici naturale și inteligente, fără să pară căutate sau forțate. Cu un umor îmbelșugat în nuanțe, care temperează pornirile, uneori, gata de un posibil derapaj. Și cu o imensă sensibilitate, chiar duioșie evidențiată în toate aceste componente. Pe scurt: o ÎNCÂNTARE pentru orice cinefil veritabil. Poate ceva mai lent, ca ritm de desfășurare a acțiunii - eu i-aș spune tihnit. Atât cât să apuci tu, spectatorul, să surprinzi și să apreciezi o privire mai plină de subînțelesuri, o ezitare în discursul verbal al lui Spencer Tracy sau (de ce nu) o ghidușie maternă complice jucată încântător de și mai încântătoarea Katharine Hepburn. Mie, unuia, nu mi s-a părut nici prăfuit, nici vetust, nici depășit de vremuri. Dimpotrivă: o pledoarie minunată pentru adâncirea impresiilor sau pornirilor superficiale, a prejudecăților fără noimă; un balsam sufletesc pentru cine mai are sufletul nepervertit de această precară modernitate.

Mărturisesc că, acum 58 de ani, elev de liceu fiind, l-am prizat, firesc, din unghiul de vedere al perechii de tineri care se luptau să depășească obstacolele părinților. În fond, cât se poate de normal. Azi, fatalmente predomină postura alternativă; cu nimic stânjenitoare, chiar dimpotrivă - mai ales când ai pe talgerul în căutare de echilibru, doi actori sexagenari cum au fost minunații Katharine Hepburn și Spencer Tracy. Care Tracy s-a prăpădit, răpus de un infarct, la foarte scurt timp după încheierea filmărilor. Nici nu cred că a apucat să-și vadă acest uimitor testament artistic.

Așa că... Vă recomand să-l găsiți (pe internet, în videoteca personală a vreunei cunoștințe sau la Cinematecă, atunci când va fi, vreodată, programat), să-l savurați și să vă bucurați că filmele nu se schimbă... ca oamenii și ca vremurile în care trăiesc.

În pledoaria izbăvitoare care deznoadă, la final, ghemul incertitudinilor, Mama - Christine Drayton le spune fiicei și iubitului ei: "Dacă vă iubiți măcar jumătate din cât ne-am iubit noi (ea și soțul, Matt Drayton), atunci faceți-o!". Nu știu dacă replica aceasta superbă a fost scrisă cu adresă - dar pare a fi încărcată de un subtext dramatic și da... minunat. Pentru cine nu știe povestea din spatele acestor "noi"... Katharine Hepburn și Spencer Tracy - arta de a trăi dragostea în umbră (Ziarul Metropolis)


Regia: Stanley Kramer Cu: Spencer Tracy, Katherine Hepburn, Sidney Poitier, Katharine Houghton, Cecil Kellaway, Beah Richards, Roy E. Glenn Sr., Isabel Sanford

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus