Decrepitudinea, terifiantul, inexplicabilul, decadența și tânjirea după un sentiment absolut sunt caracteristici ale romantismului, dar, reiterate într-o epocă a wellness-ului - în care tronează cultul individualității purificat de excese, suprasaturația de mindfulness și minimalismul de cafenea -. devin indici ai omenescului și mecanisme de renegociere a raportului individului cu o societate tot mai disciplinată în manifestările ei afective.
Așa apare nevoia redescoperirii unei sensibilități de factură romantică, în rândul căreia se înscrie și noua ecranizare Wuthering Heights, o adaptare în care inspirația vine de la romanul omonim scris de Emily Brontë. Ca orice adaptare cinematografică care dorește să se facă remarcată în era internetului, rețeta succesului constă nu atât în calitatea cinematografică cât în notorietatea materialului sursă, a campaniilor de marketing care împânzesc rețele de socializare, alegerea sărbătorilor care garantează prezența spectatorilor în sălile de cinema și, de ce nu, în stârnirea de controverse și dezbateri care să propage fenomenul, dacă e cu putință, în toate sferele sociale.
Problema sensibilității publicului contemporan constă însă tocmai în acest well-being, care privează individul de profunzime, iar când aceasta totuși există, este resimțită ca superficială ori artificială. Noua adaptare după Wuthering Heights, în regia lui Emerald Fennell, se înscrie în aceleași tendințe ale vântului schimbării care pare că suflă dinspre Hollywood. Romanul lui Emily Brontë era în esență un roman despre diferențe de clasă, societate degradată, pervertire și abuz. Personajele romanului erau bine conturate, cu motivații și aspirații nocive pentru ei și pentru cei din jur. Ecranizarea simplifică într-atât structura narativă a romanului încât motivațiile și aspirațiile celor două personaje centrale devin aproape caricaturale, acestea fiind reduse mai degrabă la dimensiunea lor predominant erotică.
Relația dintre Catherine (Margot Robbie) și Heathcliff (Jacob Elordi) e construită meticulos în roman pe baza trăsăturilor fizice și de personalitate, cât și a subtilităților și nuanțelor cărora li se adaugă treptat tensiune sexuală, într-un crescendo al dorințelor în parte reprimate, în parte refulate (în gesturi de cruzime, violență sau stări maniacale). Filmul, în schimb, pierde toată această tensiune odată cu întoarcerea lui Heathcliff care declanșează seria orgasmelor și a secvențelor cu conotații erotice, așa încât, în locul climaxului emoțional ne alegem cu un limax, albușuri de ou, și alte mucoase care încrețesc degetele protagoniștilor și, cel mai probabil, frunțile spectatorilor nedumeriți. Erotismul suprasaturat din a doua parte a filmului are un ton prefabricat, aproape comercial, care ajunge să fie susținut (din păcate), și de unele dintre melodiile semnate de artista Charli XCX.
Gândită pentru momentul descătușării pasionale dintre Cathy și Heathcliff, piesa Chains of Love surprinde cel mult superficialitatea scenelor erotice și acționează mai degrabă ca un inhibitor, transformând tensiunea sexuală într-un act rece și distant, pe care o amplifică și autotune-ul și reverbul piesei. Tensiunea erotică se risipește definitiv în momentul în care actul erotic ajunge să fie coregrafiat cu secvențe care s-ar potrivi la fel de bine pe fundal piesei Justify My Love a Madonnei. Ce rămâne de pe urma scenei nu e răvășirea emoțională, ci mai degrabă sentimentul contrafăcut al unei emoții induse care funcționează mai curând datorită capitalului simbolic preexistent, decât grație intensității muzicale. Singurul merit al piesei rămâne că ar putea să își găsească oricând locul în playlisturile din H&M, în trendurile de pe TikTok, sau în alte producții care amintesc de supraevaluatul film It Ends With Us.
Nici restul pieselor de pe albumul înregistrat de Charli XCX pentru Wuthering Heights, de-a lungul turneului ei din 2025, nu par să aibă acea individualitate care să le facă recognoscibile sau memorabile. Singurele piese care par să se potrivească cu atmosfera filmului sunt cele din debutul albumului, House și Wall of Sound. Scrisă în colaborare cu John Cale (unul dintre fondatorii trupei Velvet Underground), piesa House e folosită și în scenele incipiente ale filmului și reușește să seteze un ton sumbru, aproape claustrofob, ajutată și de vocea gravă și terifiantă a lui Cale, cea de crainic al apocalipsei.
Tensiunea care se acumulează însă în scenele de început ale filmului se disipă până la sfârșit, când vocea de pe melodiile lui Charli XCX se confundă cu decorurile și costumele menite să reprezinte un ideal estetic dezirabil. Mare parte din atmosfera gotică pe care albumul încearcă să o surprindă prin spațialitatea sunetului, vocile distorsionate, reverb și alte efecte acustice, se pierde tocmai în această încercare care de cele mai multe ori se simte artificială. Poate că Rosalía, care nu de mult și-a lansat albumul Lux, ar fi fost o alegere mai inspirată.
Coloana sonoră are totuși momente reușite, începând cu mai sus menționata piesă House, care dă și laitmotivul corzilor de vioară dezacordate, sau mult mai inspirata piesă Dark Eyed Sailor, o baladă folk scrisă și compusă de artista indie Olivia Chaney, mai apropiată de esența romanului, care atinge modulații sensibile la scena căsătoriei de după plecarea lui Heathcliff și care funcționează într-o simbioză aproape perfectă cu peisajul.
Scenele intense prezintă o alternanță între vioară, harpă și pian, fie pentru a reda incertitudinea, angoasa, suspansul, susținute de corzile dezacordate ale unei viori, fie pentru a stârni un răspuns emoțional din partea spectatorului, mai ales spre final, atunci când acordurile de pian, alături de procedeul "flashback-ului" încearcă să dreneze și ultima resursă de afecțiune și atașament arătate de spectator de-a lungul filmului.
Într-un final, noua adaptare după Wuthering Heights pare că întruchipează întocmai etosul lui Heathcliff reprezentat în acest film: e abuzivă cu materialul sursă și cu fanii romanului, dar are totuși conștiința împăcată, întrucât noi ca spectatori și participanți voluntari la propria superficializare, am dat blajini din cap și am acceptat cuprinși de poftă, să fim (se)duși în fața ecranelor de cinema.