În cazul ambelor filme care îl au la cârmă pe regizorul franco-canadian se poate remarca o tipologie comună a protagonistei: o tânără care, în ciuda vicisitudinilor ivite în calea ei, demonstrează tărie și temeritate, păstrând totul pe-un ton lejer și adeseori hazliu. Însă substratul rămâne mereu prezent, făcându-și apariția discret, dar constant. Iar animația este un mediu mai mult decât potrivit pentru astfel de narațiuni și mesaje.
Adaptând pentru marele ecran volumul ilustrat Frida, c'est moi, semnat de Sophie Faucher, filmul conturează, în cea mai mare parte, copilăria trăită în cartierul Coyoacán din Ciudad de México. Își permite însă să-și ia libertăți și o prezintă pe Frida ca aparținând, prin linie maternă, culturii zapotecilor, de unde se construiește și o subtilă, dar efectivă structură mitologică, îmbogățind astfel fondul imaginativ al filmului.
Aceasta pare să fie o marcă a lui André Kadi care, asemenea demersului din Dounia et la princesse d'Alep, își conturează și își consolidează protagonistele prin aceste apartenențe și înfățișări mitice, care pe lângă fascinația intrinsecă pe care o poartă, sunt și un comentariu fin despre identitate și forța care vine odată cu ea.
În plus, se creionează și dificultățile prin care tânăra Frida trece, cum ar fi poliomielita, care ulterior o transformă într-o țintă pentru bullying-ul de la școală, în special din partea lui Rafael. Între cei doi se naște și unul dintre principalele conflicte ale filmului. Însă Rafael are parte de înțelegere și izbăvire, pentru că se explică foarte clar motivul din spatele comportamentului său răutăcios: pierderea propriului tată. O traumă negestionată, exprimată în singurul mod cunoscut. Dar securea războiului este îngropată odată cu victoria Fridei în cursa de role a orașului. Concilierea vine prin faptul că, după cursă, văzându-l singur și înfrânt, aceasta îl consolează pe Rafael. La rândul său, băiatul înțelege că durerea pe care o poartă nu este un motiv pentru a-i face rău Fridei.
În ciuda faptului că pare adresat unui public tânăr și foarte tânăr, filmul nu se sfiește să abordeze și tematici interesante și pentru un public mai matur. Statutul femeilor de la începutul secolului XX este trecut prin sita naivă, dar îndrăzneață a Fridei. În ciuda tonului degajat și al simplificării compoziționale a personajelor, personalitatea intensă și provocatoare a pictoriței este întruchipată cu mult tact. Este inserată discuția dintre ceea ce ar trebui și ceea ce nu ar trebui să viseze o femeie, cariera pe care Frida și-o dorește este aceea de a deveni medic, având-o ca idol pe Matilde Montoya Lafragua, prima femeie medic din istoria Mexicului.
Odată ce aceasta își iterează răspicat aspirația, este luată în derâdere de majoritatea oamenilor, găsind un sprijin neașteptat în propria mamă, care nu doar că o susține, dar îi asigură pe ceilalți că numele Frida Kahlo va fi cunoscut de toată lumea. Acest episod reprezintă o evoluție solidă în relația imaginată dintre cele două, având în vedere că și Matilde Kahlo este puternic influențată de această mentalitate generală. Grăitoare este revolta pe care aceasta o are față de Frida în momentul în care fata se îmbracă în costum pentru a-și ascunde piciorul suferind, un gest profund sfidător la adresa normelor sociale ale acelor vremuri. Mai mult de atât, Frida este expusă și sloganurilor folosite de proletariat în cazul Revoluției Mexicane, prin care aceștia își cer dreptul asupra pământurilor pe care le lucrează. Aici se lovește de complexul de superioritate și disprețul pe care cei de la oraș îl poartă pentru oamenii implicați în acea mișcare.
O apariție inedită, dar și cea mai interesantă din întregul film este cea cu La Catrina, un simbol fundamental din identitatea culturală a Mexicului, personificând moartea. Prima întâlnire are loc în timpul episodului de poliomielită, în timp ce a doua și ultima întâlnire este în momentul accidentului de autobuz în urma căruia Frida este nevoită să renunțe la visul de a deveni medic. Aceste "ciocniri" au loc la nivel subconștient, iar La Catrina este înfruntată atât de Frida, cât și de o versiune sănătoasă și încrezătoare a acesteia, un semn al potențialității inculcate în sine. Aceste confruntări purtate la marginea dintre realitate și moarte sunt momente care conturează dorința ardentă a protagonistei de a trăi, dar nu oricum, ci după propriul adevăr și după propriile standarde. Astfel, o pledoarie emoționantă despre acceptarea sinelui și experimentarea vieții în funcție de propriul crez.
Pentru că cea mai mare parte a filmului se concentrează pe copilăria ficționalizată a Fridei, animația 2D tinde să se sincronizeze cu această direcție. Un fundal simplificat, din care lipsește belșugul de detalii, menit să scoată în evidență personajele. La rândul lor, acestea sunt construite într-o manieră care să rezoneze cu stilul suprarealist al pictoriței, astfel încât acestea sunt înfățișate cu capete supradimensionate și ochi așijderea, susținând conceptualizarea facială. Cromatic, Hola Frida! este o explozie de culoare, cu nuanțe aprinse, atrăgătoare pentru publicul tânăr, fiind totodată și o extensie a personalității protagonistei, totul încadrat într-un contur de linii simple. Tranziția de la perioada copilăriei la cea a tinereții timpurii este făcută sub forma unui album de sketch-uri care prezintă momentele esențiale din evoluția ei, reiterând totodată viziunea sa artistică, dar și alegerile compoziționale ale celor doi regizori.
Cu toate că își permite să se depărteze de la realitățile copilăriei pictoriței (relația dintre părinți, relația dintre Frida și mama ei, lipsa celorlalte două surori în afara Cristinei), Hola Frida! rămâne o introducere suficient de solidă pentru cei care ar dori și ar fi curioși să abordeze într-o manieră mai confortabilă anii formativi ai uneia dintre cele mai importante personalități culturale ale secolului XX. Captivant și fermecător vizual, lungmetrajul semnat de André Kadi și Karine Vezina reprezintă o experiență care poate aduna laolaltă publicul tânăr și cel matur, rezervând pentru fiecare categorie diferite puncte de interes, dar și mesaje atent plasate, a căror rezonanță ar putea reprezenta un punct de întâlnire și de înțelegere mai profundă dintre spectatorii cei mai mici și cei mai mari.