Jocul înscenării și al empatizării cu suferința semenilor - Despre amintiri și alte lucruri mărunte

Implementarea unor proiecte teatrale cu pronunțat impact social, inspirate din stricta realitate, e o sarcină grea și adesea riscantă cu care frăgezimea trupelor independente se confruntă neîncetat. Niciodată nu știi cât de departe poți merge cu documentarea pentru a nu cădea în reportaj anost. După cum niciodată nu poți știi precis câtă ficțiune poți lipi de document pentru a fi credibil. Din această dilemă e greu de ieșit și balanța reușitei e mereu fluctuantă, cu acreditări pozitive când de o parte, când de alta. Desigur, se aplică empatizarea cu mediul și cu oamenii care locuiesc acest mediu. Acomodare și experimentare, autentificare și identificare. Astfel că suite de empatizări reversibile sunt eșalonate compulsiv pe scenă, în temeiul unor înscenări bipolare, ca simulări susținute între personaj și interpret, între realitate fictivă și realitate efectivă. În această bivalență estetică a limbajului se înscrie și producția Centrului de Creație Maidan din Cluj Despre amintiri și alte lucruri mărunte. Regie și dramaturgie Adrian Sitaru, asistent regie Ingrid Neacșu și Diana Aldea, scenografie Diana Aldea, sunet și lumini Alexandru Condurat, light designer Áron Sàrosi.


Milostivenia pogorâtă din cer este adusă pe mica scenă a Maidanului clujean tocmai dintr-un centru pentru bătrâni vizitat de actorii implicați în proiect pentru a răscoli sensibilitatea spectatorilor deschiși spre experiment. Pentru a lua act de singurătatea și dramele reale ale celor abandonați de familie, care își duc traiul în aceste locuri lipsite de căldură omenească. Experimentul Despre amintiri... pare rupt dintr-un documentar. După vizita la azil, doi actori (Codruța Bonta și Cătălin Florea) invită pe scenă pe unul dintre cei întâlniți acolo, un bărbat trecut de 50, ușor dezorientat că se află pe scenă. Mecanismele spectacolului mizează exclusiv pe formula teatru-vérité. Surpriza e totală și convingătoare, mai ales în incipitul livrat ca derutant, cu atât mai mult cu cât "invitatul", "domnu' Fery", pare adus chiar de acolo, în scaun cu rotile, cu puțin timp în urmă. Simularea e foarte reușită.


Sinkó Ferenc transmite emoția veridică și îndărătnicia celui prins în "capcana" spectacolului și reacționează dur, refractar, nu vrea ca publicul să râdă de el. Amenință cu plecarea, ai senzația că spectacolul încropit pe loc nu va reuși. Dar bobul de veridicitate se risipește treptat, făcătura e dată în vileag și în final personajele se deconspiră. Sunt doar niște actori. Întrucât spectacolul e foarte scurt (70 de minute) etapele dezvăluirilor nu sunt suficient exploatate, chiar dacă amintirile bietului Fery sunt amare, copleșitoare, tragice. Peste ele se aștern în final fotografiile cu actorii și familiile lor, proiectate pe ecran, care sfidează într-un fel, amărăciunea din sufletul năpăstuitului Fery. Drama lui nu mai contează așa mult, cât prelungirile pirandelliene ale înscenării. Personajele sunt încurajate să-și poarte povara amintirilor, dar veridicitatea începe să scârțâie cu apariția total inadecvată a spectatorului din rândul doi (Filip Odangiu, strident de tânăr în comparație cu schița de personaj cerută) care interacționează cu "domnu' Fery" în lamentații forțate. Ceea ce dezamăgește și mai mult este apariția fiicei lui Fery, nimeni alta decât tot Codruța Bonta. Se elimină în acest fel și speranța de împrospătare a monotoniei instalate spre final. O altă actriță ar fi înviorat atmosfera căzută în empatizări repetitive. Părerea mea.


În rest, cazul adus pe scenă înduioșează și atrage atenția asupra acestei categorii de nedreptățiți ai sorții, pentru care e bine să avem înțelegere și chiar să-i ajutăm, dacă se poate. Din acest punct de vedere înscenarea lui Adrian Sitaru și-a atins ținta. Aceste realități amare nu sunt câtuși de puțin "alte lucruri mărunte".