Povestea de aici restructurează ceea ce imaginația artistică conștientă social a făcut și face adesea: ne invită la călătorii spre locuri exotice doar pentru a ne face să înțelegem mai bine ceea ce se desfășoară sub nasul nostru. Mă rog, mai precis, chiar mai prejos de talie...
Exoticul aici nu este nici în viitor, ca în filmele sci-fi, nici în trecut, ca în cele istorice, ci chiar în exoticul next door, al sub-culturii BDSM a homosexualilor dintr-un orășel britanic.
Ceea ce se petrece în filmul ăsta nu șochează atât prin (homo-)sexualitatea debordantă și cu năbădăi, cât prin claritatea cu care ne arată cât de teatrale pot fi rolurile într-un cuplu. Pillion exploatează exact această zonă de disconfort și o transformă în comedie inteligentă. Așa că, narațiunea devine boy meets boy. Ba, veți vedea mai jos, că este de fapt girl meets boy.
Întâmplările sunt văzute din perspectiva lui Collin, interpretat excelent de Harry Melling. Timid și supus, intră în stereotipuri de gen feminin: gătește, este pasiv, se lasă umilit, etc. Collin este atras irezistibil de Ray (Alexander Skarsgård), un motociclist chipeș și dominator, masculul tipic din revistele pentru adolescente. Se livrează și un fel de female gaze, o perspectivă tipic feminină fascinată de apariția masculină a lui Ray, de modul în care se mișcă și se îmbracă, toate sunt făcute să atragă ochii femeilor.
Relația lor se dezvoltă fericit tocmai prin jocurile sexuale extreme, care nu doar că fac sarea și piperul comediei spumoase care este Pillion, dar sunt o adevărată comoară pentru reflecția referitoare la relațiile între sexe.
Așa că totul merge strună, incitant și excitant deopotrivă pentru protagoniști atunci când fiecare partener rămâne în cadrele stricte ale polarității dominant/dominat, puternic/slab. Raporturile de putere și atracție ar trebui să fie clare, adică să știm cine pe cine regulează.
Dar adeseori intervine un joc al seducției și lăsatului baltă, al promisiunii și înșelării. De exemplu, în cadrul unei secvențe în care are loc un fel de sex în grup în aer liber, pe lângă niște mese, inversările de situație sunt atât de rapide și de bine executate, citindu-se atât de clar pe fața lui Collin, încât te apucă simultan revoltă, râs și reflecția asupra forței pe care sexul o exercită asupra noastră.
Așa că, de fapt, jocurile nu sunt chiar așa de clare.
Momentele de comedie sunt create nu din inadaptarea personajelor la ceea ce li se întâmplă, ci, dimpotrivă, din cât de bine se adaptează ciudățeniile contraculturii homosexuale și BDSM.
Râdem nu pentru că personajele se fac de râs, ci, dimpotrivă, pentru că știu foarte bine ce fac și vor să le iasă atât de bine. Sunt atât de serioși încât, paradoxal, teatrul pe care trebuie să-l joace, harnașamentele pe care le poartă sau alte jocuri sexuale te fac să înțelegi că și restul complicațiilor romantico-sexuale, inclusiv ale majorității, nu sunt altceva decât niște prefăcătorii serioase pe care însă nu toată lumea știe să le interpreteze atât de bine.
Iar Collin este un personaj mult mai complex decât ar anunța-o pasivitatea lui ca preferință sexuală. Feminitatea îi este subliniată printr-un detaliu important, care indică și asertivitatea care îl caracterizează: podoaba capilară. În tradiția europeană, părul a fost și este un accesoriu important al atractivității feminine, ceea ce explică, de exemplu, obligația femeilor orientale (creștin-ortodoxe sau musulmane) de a-și acoperi capul. Pe Collin îl vedem cu niște cârlionți de toată frumusețea la începutul filmului și, chiar dacă pe la jumătate este tuns chilug, în încheiere re-apare mândru de părul său, pe care îl declară drept un element ne-negociabil al personalității sale.
Determinarea emerge ca neașteptata trăsătură a caracterului său. Sub aparența obedienței, acesta ascunde o voință de fier care modelează după dorința și nevoile sale relațiile sale cu cei din jur, cu părinții sau cu iubitul său.
Rolurile de gen nu sunt simple scripturi de comportament, ci dispozitive culturale puternice, iar filmul ăsta le demontează subversiv prin râs, optimism și încredere.
Apar astfel tot felul de ghidușii cu efect comic pentru a ne explica amuzant cum funcționează mecanismele genurilor, probabil una dintre cele mai serioase necunoscute din viața noastră.
Comedia țintește tocmai atitudinea împărțită, de falsă empatie, prin care heterosexualii se apropie de tribulațiile acestui grup. Chiar dacă ne considerăm deschiși la minte (că altfel de ce am mai viziona un astfel de film?!), rămânem încă destul de închistați în înțelegerea și acceptarea situațiilor prezentate.
Precum inadecvarea tatălui lui Collin, care acceptă fără probleme orientarea sexuală a fiului său și care remarcă inocent că nu ar trebui să se îngrijoreze de aventurile sexuale ale lui Collin pentru că oricum nu există pericolul de a rămâne însărcinat.
Lucrurile se vor complica în momentul în care indivizii ca personalități distincte, conștienți de responsabilitatea propriului destin, încep să se afirme. Adică atunci când au curajul să iasă din scripturile automate pe care le primeau pentru a fi jucate (unul de putere și autoritate, celălalt de obediență).
Atunci când aceștia încep să trăiască propria viață, depășind rolurile predefinite în relația de cuplu și fanteziile sexuale care îi apropiau, totul scapă de sub control. Apare o groaznică provocare ca protagoniștii să se recunoască ca suflete pereche (soul mates), cu vulnerabilități și puteri proprii. Dezbrăcați de costumele de gen în care se simțeau atât de blindați deși erau la propriu în pielea goală, paradoxal, aceștia vor ateriza dificil în concret, chiar cu pierderi colaterale.
Așadar, Pillion ne incită să descoperim cultura homosexualilor (înțeleasă în sensul ei antropologic de "totalitate a normelor, comportamentelor, valorilor unui grup"). Dar miza sa nu e dată de interesul documentar, de descoperire și acceptare a celuilalt, așa cum e obiceiul în filmele de acest gen, ci reușește să pună în perspectivă rolurile de gen ca experiență universală umană.
Prin umorul său șfichiuitor (pun intended!) și prin exagerarea deliberată a obiceiurilor BDSM ale minorității homosexualilor, Pillion transformă ciudățeniile regularizate ale unor excentrici într-o oglindă a societății în ansamblu. Nu privim neapărat "viața altora" (de altfel, nici nu știu cât de realist este portretul acestei comunități), cât mecanismele prin care ne construim și noi identitatea.