Celluloid Underground mi-a amintit de domnul Vasile Tudose, de doamna Dembrovski (responsabili cu difuzarea filmelor în partea asta de țară, la începutul anilor '90), de tanti Rujița (fosta noastră vecină de palier care până în anii '80 lucrase la Difuzarea Filmului în Reșița), de domnii profesori cinefili de la UVT Cornel Ungureanu, Daniel Vighi și Nicolae Țăranu, de angajații de la Cinema Studio Tm din vremea studenției mele; de Depozitul Regional de Filme de pe Strada Cântului; de filmele pe care, între 1993 și 1995, le-am ales pentru a fi proiectate în regim de cinematecă la Studio (și despre care am scris și vorbit cu vreme și fără de vreme). Mi-a amintit de toate acestea precum și de încă altele, fără să mă seducă însă într-atât încât să uit că cinemaul este - în cel mai bun caz - o oglindă pentru ceea ce pare să lipsească din lumea contemporană: interesul pentru suflet, iar nu un mijloc de distracție ori de îndoctrinare. Crezul marilor cineaști este îndreptat spre nemurirea sufletului, spre împărăția binelui care nu e din lumea aceasta, dincolo chiar de natura perisabilă a suportului pe care imaginile cinematografice îl imprimă. Fiindcă ceea ce contează nu ar trebui să fie (pe celuloid sau pe alt suport) filmul în sine, ci felul în care viziunea câte unui regizor ajunge să te bântuie, să te însoțească și să te lămurească în momentele cele mai fericite și, mai ales, nefericite. Să-ți fie călăuză și prezență vie prin hățișul de capcane întinse de intrigă, filmul de gen, de fațada personajelor și "acțiunii". Dar atunci nu mai discutăm doar cinema, ci dimensiunea spre care cinemaul, acel tip de cinema, privește - atunci când există viziune. Dacă regizorul și, deopotrivă, spectatorul atent, știe să străvadă și să treacă dincolo de constrângerile ideologice - pe stil nou sau vechi.
Constat, nu fără o anume amărăciune, că mult mai favorabile au fost vremurile, azi apuse, când spectatori și cineaști deopotrivă, aveau speranța că se poate și altceva. Ceea ce se întâmplă în lume în ultima vreme, în ciuda tuturor "libertăților" și "emancipărilor", divulgă un conformism pe care - cu ajutorul și prin seducția unui anumit tip de cinema - în vremuri totalitare îl sfidam. Și nu cred că e vorba numai despre vârsta pe care o aveam atunci. Ține mai degrabă de modul deficitar în care este gestionată acum, fără nicio responsabilitate, libertatea de a scrie, de a arăta, de a comunica și a difuza absolut orice, de a cenzura (sau a privi cu scepticism și condescendență) orice tip de cinema (deloc sau insuficient "angajat politic", deci "subversiv") care se adresează spectatorilor dornici să se descopere, să se cunoască, nu privitorilor superficiali ce caută doar să se amuze și să regăsească pe ecran agenda politică a momentului. Ține de felul în care nivelul complex, ultrasofisticat, de mass media aruncă aproape totul în derizoriu.
Mă uitam la colajul de secvențe din filme celebre (americane, sovietice, japoneze, italiene, indiene, iraniene, franceze etc.), la arhiva de filme, afișe de film și alte materiale promoționale pe care a salvat-o Ahmad, un împătimit cinefil iranian (născut în 1948) care - prin capacitatea de a se jertfi pentru a salva mii de bobine cu peliculă cinematografică: a fost de două ori întemnițat, a fost torturat - avea să câștige admirația și devotamentul realizatorului acestui film.
La urmă, o mică observație: prin ceea ce au mai de preț, cred că filmele trimit mai degrabă la reflecție, iar nu spre o "mare crăpelniță". E un mare risc aici: acela de a da în bulimie cinefilă, de a voi, cu fiecare film vizionat, nu "mai mult" din binele și adevărul și frumosul transfigurat estetic de care te-ai împărtășit, ci mereu "altceva", "ceva original". Sau "mai distractiv", ori, și mai bine, "revoluționar" și "ireverențios".
Tristă trebuie să fie soarta solitarului cinefil mereu flămând de imagini, dornic de noi și noi combinații audio-vizuale. A devoratorului de imagini, toate acum la un click distanță, ce nesocotește îndemnul celor cu experiența amară a risipirii, de a-și feri ochii să privească deșertăciuni pentru că "slobozenia omoară sufletul". A veșnicului însetat de imagini ce nu a descoperit încă "apa vie" a imaginii din care, gustând, să-și potolească zbuciumul asemenea personajelor din ultima secvență - a trenului isihiei ce traversează deșertul - în Sirât, filmul lui Oliver Laxe despre "moartea de dinainte de moarte". Zelotismul său prea puțin se sinchisește și de diagnosticul - fără menajamente, cu riscul de a scandaliza - pus cinemaului de la începutul mileniului trei de legendarul cineast român, Lucian Pintilie: "Acum diavolul se află în imagine, în zadar îl căutați altundeva".