"De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dat de-acasă" (Octavian Goga)
Trilogia moldoveană - un preambul
Abia începuse Legată cu funia de pământ, producția Teatrului Luceafărul, din Chișinău, că gândul mi s-a dus repede la Grădina de sticlă. Nici n-ar fi greu, atâta vreme cât în ambele cazuri avem spectacole construite pe dramatizările a două romane despre revizitarea copilăriei la feminin. Romane în pandant: unul urban, altul rural. Apărute la 5 ani unul după altul, pentru ca punerile în scenă să fie aproape sincrone - doar două luni diferență între ele.
Apoi, nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii acestor opere - literare și teatrale - nu am cum să uit de ceea ce a deschis, în 2022, seria ce poate căpăta sensul din titlu: Frunze de dor, regia lui Alexandru Cozub, producție a Teatrului Național din Chișinău. Și nu degeaba am folosit meșteșugita formulare a lui Creangă pentru a vorbi despre această salbă identitară și, totodată, cu valențe universale. Așa cum, din Amintirile humuleșteanului, am ales drept motto cuvinte ce vin să contrabalanseze titlul Lorinei Bălteanu, titlu adus pe scenă de Slava Sambriș. Iar spectacolul său îmi pare exemplar pentru reflecțiile teatrale ale momentului. Această trilogie moldoveană postpandemică - temporal vorbind - are câteva trăsături ce-i conferă omogenitate: ludic, tinerețe, poezie și câte ar fi să descopere un studiu.
Trei romane dramatizate, înscrise în curentul manifest de la o vreme, de abandonare a dramaturgiei pure. De aici, inevitabila narare, cea care a generat, în alte spectacole, inflația de relatări ale câte unui personaj, până acolo încât actorul descrie gesturile pe care le face. În cazul celor trei, dramatizarea e izbutită. Legată cu funia de pământ e mai aproape de profilul regizoral al zilei, dar, de data aceasta, și lavaliera are un rost, așa cum și proiecția video sporește valențele.
Am revăzut spectacolul după un timp, după ce am mai citit despre receptarea romanului. Pe Lorina Bălteanu, căreia îi citisem interviurile, o percepeam mai aproape de felul meu de a privi lumea. Spre deosebire de Tatiana Țîbuleac, care, fiind dintr-o generație mai tânără, se arată a fi un strop mai aspră. Interesant este că ambele autoare au ales un material fragil pentru titluri din opera lor. Un detaliu - fragilitatea - definitoriu pentru cum vede arta Radu Afrim, cel care a adus și el pe scenă un fragment din romanul Lorinei Bălteanu. M-am bucurat să văd că autoarea (poetă care abia acum a scris un roman) a fost deschisă dialogului cu cititorii, a vorbit despre demersul său. Și am simțit că, deși autoarea a vrut să spună un lucru, opera include și altceva, poate chiar contrar la un colț, ca un curent subteran ce urcă muntele. Poate unde, adesea, dualul a devenit inevitabil.
Legată cu funia de pământ - spectacolul
Aparent, romanul e datat. S-a vorbit de maxima identificare a celor care au copilărit în anii '60. În acest sens, e o operă de istorie recentă. Poartă, desigur, amprenta epocii prin detalii esențiale în configurarea vieții oamenilor. Are marca unui loc, fără a crea granițe, doar cât să contureze un profil. Îmi pare că este dincolo de o clasificare, că se sustrage tendinței justițiare a prezentului. Slava Sambriș l-a făcut cu tineri și, îmi place să cred, pentru tineri. Ludicul este esențial, antrenând privitorul, seducându-l pentru momentele de durere, când tristețea poate ajunge la sufletul său, hrănind empatia.
Cum romanul Lorinei Bălteanu are un fir epic mai difuz decât Grădina de sticlă, șirul episoadelor ce alcătuiesc enciclopedia acelui mic univers rural poate fi reordonat în fel și chip, exceptând marginile. Cu personaje ce traversează povestea, cu personaje pasagere. Autoarea a marcat fiecare episod prin grafia primei fraze: începutul ei - uneori o propoziție - este scris cu majuscule, drept titlu. Regizorul l-a luat ca atare, proiectându-l pe un ecran de fundal al scenei. În privința dramatizării a colaborat cu Victoria Vasilache. Au ales 35 de episoade, un pic mai mult de jumătate din câte sunt indexate. Durata și dimensionarea distribuției au avut rol procustian. În cele din urmă tot a ieșit un spectacol de trei ore și, cu excepția actriței Vioara Câșlaru, toată distribuția are cel puțin două roluri. Dintre episoadele care nu au intrat în spectacol resimt lipsa, dintr-o anume perspectivă, a celui care începe așa: "MAMA A RUGAT-O PE NANA RAIA SĂ NU IASĂ LA PENSIE până nu termin eu școala și să-mi țină loc de bibliotecară". Desigur că și Raia, bibliotecara, are o poveste, dar accentul cade pe raționamentul mamei, urmărind și zborul celorlalți copii ai ei. Și, pe fond (e o discuție mai complicată despre visuri și condiționări), ar fi fost alternativa realistă - minimală, desigur - pentru eroină. Eroină care nu este numită în carte, deci nici pe scenă. I-am putea spune, convențional, Lorina, subliniind că, fie și fără declarația scriitoarei, nu avem a confunda biografia cu opera. Ne putem juca și invocând - necesar dar nu suficient - episodul PĂPUȘILE EU MI LE FAC SINGURĂ, unde eroina povestește cum a căutat să-și schimbe numele, ștergând și rescriind: a final transformat în o. Chiar și mama, când o strigă, îi spune simplu: "Fată!"
Romanul e scris la persoana întâia. Naratoarea se confesează și ne descrie lumea satului din vremea copilăriei, precum Creangă. Dramatizarea Victoriei Vasilache, conform viziunii regizorale, a desprins din lungul monolog o seamă de dialoguri, însuflețind episoadele, conferind propriul grai personajelor din poveste, într-un decupaj alert. Iar vocea naratoarei este, la rândul ei, decupată pentru două actrițe: una rămânând o reprezentantă a autoarei, cea care survolează acest colț de lume, privit ca într-un muzeu, o alta revenind fetiței, cea care ne este ghid în aceste amintiri din copilărie. Cele două actrițe sunt complet diferite.
Naratoarea este Irina Vacarciuc. O siluetă ce flanează printre exponate. Uneori apropie telefonul de piesele din decor, iar imaginile filmate astfel, de foarte aproape, capătă consistența unor lucrări de artă video. De altfel, din câte spectacole am văzut lucrate de Slava Sambriș, acesta e cel mai omogen în această privință. Ca un detaliu, peretele sălii de spectacol era aidoma unui panotaj dintr-o expoziție cu sculpturi ce însoțesc spectacolul. De altfel, și foaierul teatrului este cu o estetică aparte, oferind un sentiment amical de căldură, invitație la joacă, ocheade spre arta contemporană și cu intervenții scenografice în arhitectura de miez al secolului XX.
Mai mult, m-a intrigat că în foaier auzeam refrene ale muzicii ușoare românești din anii '60-'70. Mai târziu, spectacolul mă va lămuri.
Revenind la Irina Vacarciuc, doar ea are lavalieră. Și asta este o alegere cu sens, pentru a controla electronic felul în care se aude vocea ei: ușor astral, ca exterioară lumii survolate. Iar felul în care actrița rostește, cald, liniștit, este captivant pentru pauzele pe care le interpune adesea. Așa cum se spune, poezia se ivește între cuvinte. Pauzele propuse de Irina Vacarciuc surprind, uneori te fac să zâmbești și de fiecare dată te învăluie, oferindu-ți răgazul de a percepe limpede ce este încuibat în acel cuvânt. Aș face un disc cu o compilație din aceste rostiri ale ei. Începutul este mai întâi scris pe ecran: "Țipătul a fost scurt", însoțit de muzica la fel de astrală produsă de Dumitru Seretinean - muzica semnată de el și de Via dacă e mai mult decât un liant între episoade, e chiar un element de scenografie audio, integrat ritmului de joc - și, după un timp, se aude cum Irina Vacarciuc rostește titlul, cu pauză după primul cuvânt. Primul episod este un original mod al Lorinei Bălteanu de a descrie venirea pe lume. Vizual doar din cuvinte, regizorul completând cu imaginile culese în timp real și proiectate pe fundal. Fluide, culori și, din boxe, pulsația unei noi inimi.
Într-un dialog cu cititoarele sale, autoarea a adăugat enunțul pe care l-a pus la temelie.
"Medicii știu că o doare pe mamă atunci când ea naște. Dar cine știe cum îl doare pe copil când este născut? Poate nu-i place, poate e prea multă lumină, când se naște. Dar nimeni nu-l întreabă. Deci, prima tragedie care se începe în viața noastră e că noi ne naștem. [...] Poate că nu am fost de acord că nu noi ne-am pornit pe drumul acesta. De aici, se începe conflictul [...] Prin «legată cu funia de pământ» am avut în vedere cordonul ombilical, pe care eu nu-l tai pe parcursul întregii cărți." Un gest mai rar din partea unui artist, deschizând larg perspectiva asupra operei.
Ca-n viață, cum nu ai timp de multă contemplare, nou născuta e adusă în casa ei, în fața fraților ei: două fete și trei băieți. Pe de-o parte, intră comicul în scenă. Copiii sunt costumați în culoarea pielii, cu piese vestimentare amintind de hăinuțele copiilor de altădată. În prima imagine, cu cei cinci frați înghesuiți la cuptor, mai degrabă morocănoși, sora mai mare, interpretată de Maria Anton, e detașată, răsucindu-și o șuviță de păr. Intrarea tatei aducând nou născuta, a avut un impact major asupra mea. În penumbră vedem deschizându-se în dreapta o ușă, brusc auzim șuierul viscolului, copiii înclinându-se, sincronizați, ca supuși curentului, cât timp ușa e deschisă. A fost un declic pentru a-mi deschide propriul canal spre propria-mi copilărie. Sunt la vârsta la care pot privi fascinat la ceea ce a rămas doar în memoria generației noastre, complet necunoscut celor tineri. Legată cu funia de pământ nu vizează nostalgia, nu e pentru cei în vârstă, ci zugrăvește cu elemente de epocă o poveste ce poate fi luată ca referință, dar, esențial, vorbește despre perenitatea unor trăiri și gânduri.
E drept că, de câteva ori, în roman și în spectacol, contrariază unele detalii. Se ivesc întrebări, precum: de ce bunica nu apare la sosirea nou născutei? Dar jocul convenției le cauționează. Nou născuta e depusă, de către tată, de la bun început, pe laiță. Aceasta este piesa fundamentală în scenografia imaginată de Adrian Suruceanu. Aici joacă actorii, aici trece viața omului. Este o piesă de mobilier foarte lungă, care, practic, acoperă deschiderea scenei. Toate celelalte elemente ale decorului sunt parametrizate pentru o asortare cu laița. Poate și de aici senzația de 2D, cu adâncime redusă, tehnic, a scenei, deși, prin jocul de lumini, prin folosirea recuzitei, îmi pot imagina 'forfota' din spate, pentru ritmul ridicat de schimbare a costumelor și ambientului fiecărei povești.
Abia în al treilea episod apare eroina, întruchipată de Vioara Câșlaru. Pentru spectatorul care nu cunoaște lumea teatrală de la Chișinău, ea este o revelație. Începând cu înfățișarea. Tunsoarea băiețească consolidează o anume asprime a chipului. Costumația - asigurată de Cristina Plăcintă tuturor personajelor, cu acuratețe, cu dedicare pentru detaliul ce definește locul și timpul - tulbură și induce, în prima instanță, oscilația feminin-masculin. Jerseul acela simplu, lejer, ciorapii ce vin dintr-un timp de mult apus, au, pentru unul ca mine, forța de a aduce la lumină oamenii care, sub vremi, își trăiesc soarta și țin la legile lor șlefuite din generație în generație. Slava Sambriș a lucrat de mult cu această actriță iar distribuirea ei în acest spectacol este esențială. Vioara Câșlaru este fetița care descoperă lumea, are candoare și are personalitate, își consolidează un vis și se poziționează curajos în relațiile cu oamenii. Zâmbește ingenuu și se arată capabilă de ghidușii. Seriozitatea e implicită.
Intră în scenă și urcă pe laiță, dar e semnificativă postura de cocostârc, cu piciorul ridicat dorind să nu deranjeze puzderia de bobocei. Ce face mai apoi cu ouăle puse la clocit, e altă tărășenie.
Vioara Câșlaru este singura care nu are mai multe roluri. Rămâne în scenă până la sfârșit, într-o curgere a timpului aproximând avansul pe drumul maturizării Lorinei. Cu jerseul închis până-n gât, ori cu o rochiță simplă, monocoloră, cu o haină de tip cazon pe deasupra, cu basmăluță ori fără - amuzant este episodul tunsorii chilug din pricina păduchilor - actrița oferă un portret memorabil. Silueta cu care străbate scena, ipostazele poetice din câteva scene, dar mai ales chipurile cu care exprimă o paletă largă de sentimente.
Așa cum chipul mamei se impune prin felul în care o interpretează Vitalia Grigoriu. Cu sacoul ei bărbătesc, este femeia la maturitate, care a trecut prin multe - povestea amintește pe fugă despre întâmplarea prin care soldații veniți cu deportarea au urcat-o în mașină doar pentru că se nimerise acolo și lor le lipsea o persoană la număr - și care conferă încredere că poate înfrunta alte greutăți ce pot veni. Are și ea vulnerabilitățile ei și o vedem căzută pe gânduri, absentă pentru câteva momente (VARA, CÂND SOARELE STĂ ÎN PRĂJINĂ - unde îngândurarea se împletește cu jocul comic al suratelor găini). Tonul ei înțelept are impact și pentru viețile noastre de azi. Căutând să deslușească motivul muțeniei Lorinei, oferă o imagine emblematică pentru relațiile casnice. "Și eu mă supăr pe bărbatul meu și nu grăiesc cu dânsul. Dar după o zi și-o noapte, după înc-o zi și-o noapte de tăcere, înțeleg că ciuda ei nu seamănă cu-a me. A me-i ca un ghem de mici necazuri pe care le depăn peste zi, dar seara le desfac fir cu fir. Și chiar dacă el nu poate spune clar de ce-o făcut una sau alta, faptul că mă ascultă vinovat și smerit e destul să ne treacă supărarea și mergem la culcare".
Al doilea personaj al Vitaliei Grigoriu este o pionieră în episodul PE LÂNGĂ BĂNCILE NOASTRE DE LEMN..., episod care aduce pe scenă întreaga distribuție. Lorina, ca din ultima bancă, vede tot și deslușește tot, drept care îi aduce în prim plan pe toți colegii ei, înconjurând-o pe învățătoare. Aranjați pe trei rânduri, ca la o fotografie de grup, se ridică în picioare ca la o serbare. O panoplie cu varietatea lumii prin filtrul unor școlari. Vitalia Grigoriu se ridică o dată cu Irina Vacarciuc, ele fiind Mașa și Dașa - "vecine, verișoare și colege de bancă" -, rostind sincron, rar, ce le cere bunicul: să împartă între ele tot ceea ce au, respectiv un singur măr, scos cu dificultate din buzunar de Vitalia Grigoriu, disputat de ele - căci, desigur, așa e omul - și pierdut pe sub bănci.
Cele două actrițe interacționează și în episodul CÂND NU SUNT CUMINTE, unde Irina Vacarciuc este Amara, o țigancă umblând prin sate cu desagii în care primește orice poate duce acasă la copii. Poate că este un personaj mai mult metaforic decât real, de la nume până la costumație, dar simbolul este poetic și povestea cu morală. Este un moment, încă unul, în care lucrurile bune sunt însăilate meșteșugit în poveste. Când mama își arată sufletul bun, omenind-o pe biata Amara, în contextul în care nu se uita la fața omului când avea de dat, dar știa să spună vecinelor gureșe (ce personaje!!!) și adevărul, așa cum, cu Amara, își descărcau sufletul ca două prietene. Aici, ca în tot spectacolul, lumina cade încât jocul cu umbra să nască emoție. Amara se pierde în umbră, acolo e oftatul mamei, într-acolo se duce chipul Lorinei, pe când rochița ei capătă o limpezime aparte în lumina albă. Alungarea Amarei, dintr-o răutate fără leac a cuiva din sat, a însemnat încă un prilej pierdut de Lorina în repetata ei dorință de a pleca în lume (cum rostește Vioara Câșlaru, apăsat, cu pauze ușor inedite, iar "lumea mare" chiar o percepi la o aruncătură de băț). Cât despre Vitalia Grigoriu, o avem de remarcat în tabloul în care cerne făina precum fulgii de nea cu o sită deasupra Lorinei.
Tatăl este Victor Triboi. Și, așa cum spunea într-un interviu, perseverența în a conferi credibilitate rolurilor sale îi aduce succesul. În spectacol, așezat, cu o anume stabilitate, cu căciula pe frunte și cu pufoaica, perceput drept cel mai în vârstă, cu o maturitate care vine perfect. Omul liniștit, cel care face toate câte sunt de făcut în gospodărie, aruncând, uneori, o ironie, acceptând mustrări. Este comic când Lorina amintește de laudele primite la școală și rostește mândru: "îi deșteaptă, îmi seamănă mie", iar când ea face vreo prostie arată spre mamă: "aicea, s-a aruncat în sămânța ta". Și cum stau ei la masă, când Lorina, povestind cu empatie despre cei trei copii ai Ilenei lui Petruț, l-a rugat pe tată să spună în sat că-s ai lui, ca să nu mai fie obijduiți de toată lumea, scena îngheață de uimire. Mama scapă îmbucătura, tatăl se îneacă și, mai apoi, al treilea frate îi dă cu lingura în cap. Bufonada încheie prima parte a spectacolului, cu aceleași ritmuri de muzica ușoară.
În pauză, bătrâna măturând pe scenă, cu gesturi line, cu aerul imemorialității - mereu, mereu, aceleași nenumărate povești ale oamenilor - mi-a amintit de pauza din Livada de vișini, montată de Slava Sambriș la teatrul din Suceava. Acolo, Emil Coșeru - Firs - îmbrăcat cu un halat albastru (culoarea dominantă în scenografie) aranjează lucrurile în magazinul second-hand, pe lângă el învârtindu-se un copil.
Reîntorcându-mă la Legată cu funia de pământ, pe tată îl vedem hotărât atunci când e vorba de a-și proteja fetele, curtate de flăcăii din sat. Ca într-o comedie mută, îi fugărește amenințându-i cu toporul, iar sora mai mare trebuie să termine mai întâi școala, pentru ca apoi s-o ducă la Chișinău, "mai departe de necaz". Sufletul i se vede deslușit în episodul CHIRICĂ, FLĂCĂU FALNIC ȘI FRUMOS, când, după ce și-a ferit fata de flăcăul cel neserios, presimte tragedia, când află că bețivul s-a însurat cu Valentina, care trebuie să fi fost orfană, căci, altfel, "niciun părinte nu și-ar fi dat fata după Chirică". Întreg episodul este o tragedie într-un medalion. Central, o frumoasă fotografie din vremea de demult, cu doi tineri însurăței. Irina Vacarciuc este Valentina, mai mult o umbră, venind să cumpere băutură pentru Chirică (Eugen Nicov). I se frânge inima tatălui, când o vede bătută, și nu i-ar mai vinde nimic, dar cedează în fața spaimei fetei că, altfel, o omoară soțul rătăcit. Povestea curge repede, cu grozăvia ei. Pe laița lungă se așază toți actorii, ca la un priveghi care copleșește orice suflet. Este sfâșietoare, în simplitatea ei, evocarea celor petrecute, cu sentimentul amar al nedreptății și după moarte, Valentinei neîngăduindu-i-se un mormânt în cimitir, sub motivul revoltător al falsei religiozități ce pedepsește suicidul.
Spectacolul s-ar putea opri aici, în cel mai emoționant moment al său. Cartea continuă mult, dar regizorul a ales să detensioneze puțin atmosfera, spre a conduce finalul spre tema principală. Așa că îl mai vedem o dată pe tată, al cărui nume îl auzim - Colea -, iar acum mama îl alintă: Colică. Atunci când îl gătește cu decorațiile din război, împingându-l să meargă la festivitățile din sat. El, un adevărat erou, un om modest care se sfiește să se arate așa în față celor care au avut mult de suferit în deportări. Aranjat de mamă, silueta lui se identifică o clipă cu aceea dintr-o fotografie similară, proiectată în fundal. Apoi pornește - parcă s-a animat fotografia! - și, îmi pare, abia acum se vede că șchioapătă. Tot jocul acesta de cochetărie și bun simț, se revarsă în finalul episodului, cu altă mică poveste de luat aminte. Tatăl își ascunde medaliile când e vorba să dea ochii cu cei care au fost deportați. Poate din rațiuni de distribuție, dintre cei doi din roman apare doar unul, ghea Chimu, care spune că Profir "n-o vrut să iasă".
Iar Chimu mai apare o dată, vorbind de hulubii rămași de la tatăl său. De la premieră și până la reprezentația pe care am văzut-o în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale Românești, rolul a fost jucat de Gigi Tabarcea. Altă interpretare emoționantă. O expresie de om tânăr maturizat prematur cu asupra de măsură, de experiența dură a deportării, rostirea greoaie a cuvintelor, ca și cum ar avea un nod în gât. Emoție la vedere și, totodată, atitudinea candidă. Chiar memorabil personajul său, într-o galerie de personaje de referință. Gigi Tabarcea se înscrie, la rândul său, în rândul celor cu măiestrie pentru ambele măști ale teatrului. În episodul pionierilor, el este Petru, cel care mulge vacile în locul mamei bolnave. Fără să schimbe prea mult, actorul stârnește râsul și printr-o folosire greșită a unui cuvânt, dar și prin forma în care etichetează ceea ce li se oferă elevilor în pauza mare: "ce beți voi nici nu pute-a lapte!". În cavalcada rolurilor, formează cu Victoria Cârlan și Liuba Roman grupul polimorf al unor vecine care meliță și mănâncă semințe.
Fiecare dintre cele două partenere amintite mai sus are și propriile momente de strălucire. Liuba Roman este protagonista episodului FIREA LUI CUZA SE MĂRITĂ, unul ritmat, cu scena aglomerată, ca la nuntă. O nuntă inopinată, posibilă prin dedicarea de care a dat dovadă milițianul satului, aducându-l pe șoferul Chirică (jucat de Eugen Nicov), cel ce dăduse bir cu fugiții, gata să se însoare în alt sat. Avem comic de limbaj - în relatarea Lorinei, copilul care descrie pe înțelesul său, în versiunea Firei - și avem bufonadă. Nicov, costumat cu un sacou larg, cu mâneci prea lungi, cu pălăria căzută pe ochi, este ca un personaj din comedia mută, plastilină în mâinile celorlalți. Într-o imagine, pare suflat de furtuna miresei și împiedicat să fugă de brațul tare al milițianului. Când se termină dezvelitul miresei - și ce frumos se aude vocea Mariei Codreanu cu acordurile Ia-ți mireasă ziua bună! - îl descoperim pe săracul mire strivit pe scaunul de pe care se ridicase mireasa, în chiuiturile sătenilor.
Eugen Nicov se remarcă și în, deja, răs-amintita scenă a pionierilor. Radu al său rostește cu acea reverberație de la instalațiile de sonorizare, iar seriozitatea cu care apare 'gol' (admirabil trucajul costumării!) și mimează plonjatul în apă, înotul și salvarea Lorinei reprezintă un alt vârf al aplauzelor. Aerul tineresc, ludic, vibrează în toata sala când grupul 'vecinelor' devine zoomorf: muște - care bâzâie și sunt vânate de copii - și, mai cu seamă, găini. Eugen Nicov are momentul său de glorie, gesturile de pantomimă cucerind sala.
Scena nunții se încheie cu nașterea intempestivă, din nou într-un amestec dramatic burlesc. A rămas, cumva, de rezolvat racordul între aparența nașterii în siajul nunții cu dificultatea de a vedea ce ochi are mirele, pentru că plecase în căutare de lucru (timpul din roman a fost comprimat în spectacol, de unde dificultatea de a justifica absența lui). Liuba Roman se anunță o actriță care poate deveni un personaj adorat de public. Are toate darurile pentru asta. Poate că în personajul bunicii sunt câteva mici îngroșări la care se poate renunța, fiind suficiente resurse pentru reușită. În toate celelalte ipostaze (și, îmi pare, are paletă cea mai largă de personaje) reușește să impună personalitate diferită.
Altfel, vedeta din poveste este tanti Muza. Un personaj exotic, greu încadrabil în realitatea anilor de comunism. Dar metafora este viabilă. Victoria Cârlan pozează așa cum erau vedetele anilor '60. Lumina în scenă este puternică, atmosfera este de revistă. Povestea Muzei începe cu drama căsătoriei manipulate de tată, pentru că, în trecut, "așa se cuvine la oamenii gospodari, fetele trebuie să se mărite pe rând, una după alta , începând cu cea mai mare". Iar bunelul Lorinei - perfect în rol, Ion Jitari - venit în pețit pentru Muza, îmbătat pe nesimțite de tatăl fetelor, a plecat cu sora mai mare. Iar tragedia se ține scai de poveste: sora cea mai mică pierde într-un accident în lumea mare a Bucureștilor, Muza însăși se stinge singură, neștiută de nimeni (nu știm ce s-a mai petrecut cu italianul care o luase de soție), nici măcar de către fratele, concitadin, cu care nu-și mai vorbeau.
Râdem mult în Legată cu funia de pământ, plângem de câteva ori, și cu fiecare scenă am avea la ce sa reflectăm. Și nu doar din poveste. De la Chișinău am rămas cu impresia că actorii au o dedicare aparte indiferent de anvergura rolului. Iar în Legată cu funia de pământ avem sumedenie de personaje ce populează multe episoade. Sunt actori care trec dintr-un mic personaj în altul. Dincolo de sarabanda costumării și abordării în altă cheie, îmi pare că fiecare are vizibilitate și completează acest uriaș puzzle cu aceeași densitate. Dorina Tătaru este mai mult voce și gesturi - energie și dinamism - în postura Dochiei, pe când cu nou născuta, dar și spre final când, într-un episod aparent dedicat lui nea Profir (altă poveste antagonică - el cântă romanța din motto), are un moment tulburător prin text. Dochia, care avea un leac pentru fiecare, nu găsise unul pentru sine: "Atât am vrut de la viață, să mă ardă focul iubirii pe dinăuntru. Să-mi ungă sufletul cu dragoste, cum ai unge o bucată de pâine cu unt".
Altfel, Dorina Tătaru se remarcă și ca învățătoare iute între pionieri, plasată în mijlocul lor, ochii vulturești fiind foarte vizibili. Un pic stranie este apariția ei în personajul mătușii unguroaice. Radu Canțîr capătă vizibilitate alături de ea, în scurtul răgaz în care aflăm parte din povestea lui. De altfel, dintre frați, doar mezinul are partitura mai amplă. Ion Prisăcară, fratele mijlociu, este piesa de legătură indispensabilă. Între pionieri, face două roluri. Mai întâi este copilul readus de la internat când părinții au căzut neputincioși, doar că el trăise în limba rusă și acum rămânea izolat de toți. Apoi, iute, se retrage în spatele tuturor, spre a reapărea, cu mici schimbări de costumație, drept băiatul spre care Lorina privește cu emoție. O justifică ea într-un fel, dar noi bănuim motivul, mai ales când ea îi oferă un măr. Scena se încheie cu ei doi, care jucaseră un pic lateral față de grup, ca o subliniere metaforică, completează locurile goale lângă ceilalți și lumina unui blitz imortalizează clipa. Apoi întuneric. Ca-n viață.
Ion Liulică este partenerul de boacăne al Lorinei și oferă un contrast comic ca imagine. Pe mine m-a surprins un pic personajul său milițian. Pentru anii aceia face figura unui om bun. El intervine oarecum deus ex machina în câteva episoade. Șapca uriașă, pe model sovietic, lasă loc de afirmare ochilor care, dacă pentru copil lucesc a șotii, în privința salvatorului au consistența empatiei. Cu limitele legii neputincioase în fața violenței domestice a lui Chirică.
Surorile Lorinei sunt diferite de ea și complementare între ele. Mai pregnant se vede Maria Anton, și nu doar prin apariție - părul și funda de pe cap -, ci și prin vivacitatea mișcărilor. Când este pionieră, poate cu un diez în plus. Dar limpede într-o ipostază de succes și decupată pentru mai departe. Rodica Mereuță face un rol dificil în eleva care a rămas pitică în urma poliomielitei. Meșteșugit se transformă, în special în relația cu Lorina, cea care se oferă uneori să o ducă acasă de la școală.
Actrițele au și momentele feminine, vorbind despre un timp revolut. Ce poate părea ciudat în ochii generației de după revoluția sexuală. Episoadele acestea sunt o adevărată istorie cu ilustrații pentru o societate în care nu se vorbea despre o seamă de lucruri ce azi, în majoritatea cazurilor, sunt firești.
Ilustrațiile pe care le-am invocat țin de imaginația bogată estetic a regizorului. Mai întâi prin felul în care interacționează personajele, apoi prin scenografie. Prin proiecțiile fotografiilor istorice sau ale celor ce țin de arta contemporană. Se naște poezia din plasarea reperelor, din unghiurile cu care cade lumina. În episodul DE CUM RĂSARE, LUNA ÎȘI SPRIJINĂ FAȚA ROTUNDA ÎN PALME, central, pe laiță, Lorina, cu băsmăluța strânsă, pe sub bărbie, pe capul tuns chilug. Lumina cade cu totul pe ea. Deasupra, luna cu pricina. Se uită la fetiță și "se bucură că nu am plecat". Irina Vacarciuc rostește textul episodului și felul în care frazează repetiția "Ca și mine", urmată de o pauză înainte de a exprima asemănările, completează poezia unui tablou în care mai avem și aburul curgând dintr-un vas peste frații spălându-se aproape ritualic.
"Ca și mine, luna ar pleca de acasă. Ca și mine, luna e legată cu funia de pământ".
Prima treime a spectacolului se încheie cu un moment abstract, bazat pe observația diferenței dintre visele cu ochii deschiși si cele cu ochii închiși. Cu jocul luminilor întruchipând jongleriile cu focul, pe o muzică Via dacă, în timp ce căsuțe miniaturale, luminate, sunt trase cu funia în prim plan. Discul luminos pe care-l ține în față, acoperindu-i chipul, îi e smuls la un moment dat și totul se destramă.
Tot timpul, dorința plecării intervine ca laitmotiv. Eroina deapănă cu consecvență. Avem, mai întâi, potrivit primei vârste, povestea cu sania antrenată de tractor, purtând-o hat departe, în afara satului. Irina Vacarciuc: "Era pentru prima dată când am mers atât de departe [...] încât am crezut că nu mă mai întorc niciodată la mama și la tata. Nu am simțit nicio părere de rău".
Vioara Câșlaru: "Când am deschis ochii, l-am văzut pe tata cum trăgea sania cu mine și am crezut că mă duce înapoi la maternitate". Și ce luminos rostește "am crezut", potențând încheierea frazei-simbol.
Când nu e exprimata direct, dorința de plecare răsare când nu te aștepți. Lorina refuză să se joace cu bebelușii Firei, precum surorile, de teamă să le devină un fel de mamă și, astfel, să nu mai poată pleca în lumea mare. Căsuțele miniaturale sunt trase cu o funie petrecută pe umăr, ca într-un efort sisific. Dorința de ducă capătă sensul explicit, mai larg, al explorării toutes azimuts. "Merg să văd dacă drumul are capăt". Fiecare drum. Și fiecare drum are un capăt, acela al celui care a pornit pe el. Povestea Lorinei pare a se sfârși la vestea morții Muzei, speranța ei dintotdeauna. Episodul e de o tristețe sfâșietoare. Ca o paranteză, din Legată cu funia de pământ am deprins formula: când mi-e trist. Doliul după Muza capătă, pentru Lorina, aspectul rochiei rămase de la visul ei exotic: o rochie neagră cu maci roșii. Lorina o îmbracă și se retrage în colțul scenei. Rostirea ei are din nou ritmul poetic, frazarea condusă de substantivul iarna. Și una dintre continuări capătă aspect grafic, conform celor rostite anterior: zgâriind pe geamul înghețat. Se aude sunetul acela specific, vedem proiecția unei animații: "Scoateți-mă de aici!". Glasul Vioarei Câșlaru se aude amplificat, ca din alt spațiu, șoapta Irinei Vacarciuc, stinsă, din întunericul care cuprinde scena. Ar fi putut fi sfârșitul. Dar regizorul Slava Sambriș a ales să adauge un fel de post scriptum, încheind chiar cu ultima pagină a romanului. Nostalgia. Resemnarea. Speranța. Și cuvintele care pot să doară și care pot să ajute: "Nimănui nu-i pasă de ce simt. Nici mie nu-mi pasă ce cred ei despre mine. Mâine plec".
Acestea sunt rostite de Irina Vacarciuc, așezată față-n față cu Vioara Câșlaru, la capetele spațiului de joc, laița. În roman, ultimele două cuvinte sunt cu majuscule, așa cum au fost toate începuturile de capitol. Actrița le rostește cu totul altfel decât tot ce a rostit până atunci. Cu "mâine" ridică tonul spre optimism, pauza pe care o așteptam, iar "plec" este cu fermitatea deciziei de neînduplecat.
Este limpede dorința Lorinei de a pleca din acel colț - îngust și aspru - și doare zădărnicirea eforturilor ei, apasă melancolia din final. Paradoxal, empatia mi-a îngăduit și gândul că, uneori, plecarea nu aduce împlinirea visului. Dar, desigur, pentru asta trebuie libertate. E, într-un fel, dilema din Femeia mării. Pentru Lorina, abia altă poveste ne poate spune despre ce a adus plecarea. Câte bune, câte rele, ca-n viață. Cât timp nu pleci, nu poți prețui ceea ce poți avea unde ești. Fără libertatea de a pleca, poți rămâne prizonierul suferinței. Antagonice îmi par sensurile, potrivit experienței mele. Spectacolul, ca și cartea, lasă deschise perspectivele. Lasă libertatea, esența tuturor lucrurilor.
Te poți regăsi într-o astfel de poveste. Nu atât prin detalii dintr-o epocă anume sau dintr-un loc anume, ci prin fațete ale vieții, dintr-o infinitate, pe care le poți trăi dincolo de epoci și spații. Legată cu funia de pământ mai ascunde un ingredient: hazardul.
Mama mea, când îi era trist, avea o vorbă: "norocul meu, bătut în cur cu maiul". Ea n-a plecat niciodată. Eu m-am întors. Funia este o lege a fizicii, forța centripetă. Dar niciodată fără centrifugă, fără libertatea de a cunoaște lumea. Fără libertatea de a decide.
(foto: Albert Dobrin)
Legată cu funia de pământ după Lorina Bălteanu
Producție a Teatrului Republican Luceafărul, Chișinău
Regia - Slava Sambriș
Dramatizare - Victoria Vasilache, Slava Sambriș
Spațiu scenic: Adrian Suruceanu / Univers sonor: Dumitru Seretinean, Via Dacă / Costume: Cristina Plăcintă / Afiș: Denis Apetrii / Unele fotografii care apar în spectacol sunt din colecția Rama Albastră
Premiera 21 dec 2024
Distribuție: Vioara Câșlaru, Irina Vacarciuc, Vitalia Grigoriu, Victor Triboi, Victoria Cîrlan, Ion Liulica, Gigi Tabarcea, Dorina Tataru, Radu Canțâr, Maria Anton, Rodica Mereuță, Ion Prisăcară, Ion Jitari, Liuba Roman, Eugen Nicov.