Cînd m-a avertizat cineva că trebuie să merg din timp la Casandra, studioul studenţilor actori şi regizori, ca să intru la spectacole pentru că e lume multă, am zis că exagerează. Mi-am adus brusc aminte de avertisment cînd am fost la premiera Clarei Flores. După premieră am înţeles şi de ce. Pentru că spectatorilor, (indecent de) tineri, li se vorbeşte pe limba lor despre problemele lor.
De exemplu, spectacolul de astăzi (ale cărui reprezentaţii se vor relua după sărbătorile de Paşte) e o anatomie nepretenţioasă a crizei artistului tînăr. Te trezeşti de dimineaţă cu soarele în ochi şi în suflet. Zi mare, dai probă. Pentru film, pentru teatru, nu contează. Eşti în cărţi, actriţă de actriţă. Şi sună telefonul care te anunţă că NU, nu mai dai nici o probă, pentru că filmul s-a anulat din lipsa banilor sau pentru că eşti prea înaltă sau prea grasă sau prea blondă. Rămîi acasă cu Paci (fotografia lui Pacino, icoana din perete) sau cu Shakespeare (aşijderea) şi încerci să îţi demonstrezi (măcar) ce mare artistă eşti.
Piesa Ziua în care nu s-a întîmplat nimic este scrisă de actriţa Antoaneta Zaharia, într-o perioadă în care în viaţa ei profesională chiar nu se întîmpla nimic, doar o lungă aşteptare a marilor spectacole în care va juca. Moment de criză (existenţială, dacă vreţi neapărat cuvinte mari), dublat de o formă extremă de neputinţă. În spectacolul Clarei Flores, momentul de pauză impusă, trăit simultan de actriţele-vecine, capătă valenţa unui duet şi imprecizia unei generalizări. Spaţiul de locuit, delimitat doar de linii, şi personajele fără nume duc la ideea unei drame nepersonalizate. Intimitatea unui eşec nespectaculos (nici măcar ăsta) presupune o oarecare detaşare, altfel, durerea, dezorientarea ar părea uşor indecente. De o parte dinamism, forţă, umor, de cealaltă, o melancolie cam siropoasă, cu vise încă de adolescentă romantică, două personalităţi diferite prin atitudini sînt prinse în aceeaşi plasă a ne-întîmplării. Fiecare are momentul ei de idealizare a propriei persoane (în care regizoarea speculează un lucru pe care îl ştie bine, dansul), dînd pentru sine cîte un spectacol, tango sau cabaret, cu doza aferentă de ridicol. Momentul revoltei, ieşirea din convenţie (şi intrarea într-o altă convenţie, de fapt), se face pe tonul unei sincerităţi nejucate. Lucrurile se spun pe bune. Sinceritatea frustă a textului Antoanetei Zaharia despre o criză pe care o cunoaşte foarte bine, desenul regizoral precis şi fără melodramă şi interpretarea, chiar dacă încă uşor stîngace, a studentelor Georgiana Saizescu şi Silviana Vişan fac ca primul spectacol ca regizoare (masterandă!) al Clarei Flores să fie de văzut. Şi, apropo, la Casandra intrarea e liberă.
Studioul Casandra,
Ziua în care nu s-a întîmplat nimic, de Antoaneta Zaharia.
Regia: Clara Flores.
Scenografia: Gabriela Badina.
Costume: Clara Flores.
Muzica: Răzvan Dima.
Cu: Georgiana Saizescu, Silviana Vişan.