Hateshinaki Sukāretto / Scarlet reprezintă o adaptare a piesei Hamlet, însă una foarte liberă; cam la fel de liberă ca adaptarea precedentă, cea a basmului Frumoasa și Bestia pentru filmul Ryû to sobakasu no hime / Belle: The Dragon and the Freckled Princess. De altfel, filmul de față reprezintă a doua abordare recentă a textului shakespearian în animație, după documentarul semnat de Pinny Grylls și Sam Crane din 2024, Grand Theft Hamlet. Un aspect imposibil de ignorat este metamorfoza stilistică a animației din aceste două filme inspirate din literatura europeană. Dacă anterior predominau contururile simple, uneori ușor inegale, cu o expresivitate profund umană, noul film mizează pe o animație mult mai elaborată, stilizată, a cărei estetică se apropie vizibil de modelul Disney.
Filmul conturează odiseea personajului eponim Scarlet, aflată în lumea morților, în căutarea răzbunării împotriva unchiului ei Claudius, cel care a ordonat uciderea tatălui ei și regele Danemarcei, Amleth. Arhitectura acestei lumi de apoi este una destul de confuză: sufletele pot în continuare să fie rănite sau chiar ucise. Din nou. Iar această a doua ucidere duce la dispariția totală, în neant. Tocmai din acest motiv, pare că de fapt ar fi vorba mai degrabă despre o lume paralelă. Mai mult de atât, distincția dintre cele două universuri poate să devină mai ambiguă pentru că cea de-a doua nu prezintă niciun fel de particularități care s-o distingă. Singurul indiciu relevant este acela al personajelor recurente, care sugerează alte timpuri și spații culturale. În anumite momente, accentuarea pare forțată.
Suprapunerea dimensiunilor spațio-temporale este unul dintre cele mai recognoscibile elemente ale autorului Mamoru Hosoda, întâlnit în mare parte din filmele sale. În Hateshinaki Sukāretto / Scarlet, însă, această componentă este disfuncțională, cedând sub încărcătura pe care regizorul încearcă s-o amplifice la fiecare pas. Pe tot parcursul său, narațiunea gâfâie din cauza multitudinii de direcții și detalii care se adaugă pe parcurs, fără a fi dezvoltate în totalitate. De fiecare dată când încearcă să apese piciorul pe accelerație, se lovește și se blochează de aceeași densitate greoaie de traiectorii. În condiția prezentă, narațiunea se asemuiește mai degrabă unei conglomerat instabil decât unei succesiuni coerente și echilibrate. Iar de-aici se naște și un paradox: în ciuda lungimii filmului, acesta se simte grăbit și tratat superficial. În același timp, pentru că este atât de desfăcut, trăgând în mai multe sensuri simultan, filmul se simte mult mai lung decât este.
Filmul devine cu atât mai încurcat în momentul apariției lui Hijiri, un paramedic din contemporaneitate. Aș suspecta chiar că personajul reprezintă vocea infiltrată a lui Mamoru Hosoda. Această postează încă de la început un mesaj ferm pacifist, anti-război și pro empatie. Ca exemplu, după ce Cornelius, trimis s-o termine pe Scarlet, este înfrânt, acesta alege să-i trateze rănile. Iar acest comportament continuă și în alte situații, precum în cea a caravanei anacronice, unde întâi se cântă Frog Galliard, de la John Dowland, pentru ca în imediat următoarea secvență să fie prezentată o coregrafie hawaiiană. Cu o execuție 3D destul de stângace, riscând să-l scoată pe spectator din convenție. Toate acestea pentru a reitera ideea unui loc post-mortem aspațial și atemporal. Doar că oricât a încercat regizorul s-o facă să funcționeze, sinergia n-a fost acolo.
În plus, Hijiri ocupă și funcția de sprijin în evoluția lui Scarlet, care ajunge de la a fi consumată de ură și dorința de răzbunare, la pace interioară și iertare. Doar că această schimbare se petrece preponderent expozitiv, fără momente foarte clare în care să se poată observa acel declic mental al protagonistei. Ba chiar mai mult, acest progres al ei are parte și de incongruențe, în mod special în secvența în care înduplecată de cuvintele înșelătoare ale unchiului său, îi propune să "îngroape securea războiului". De la sete orbitoare de răzbunare, la o naivitate năucitoare. Și parcă pentru a sfida și mai mult propria structură, în final filmul nu se dezminte și de o apariție spectrală, fantomatică a lui Amleth, în ciuda faptului că aflăm destul de timpuriu că a dispărut și din această lume a morților. Poate fi, însă, justificabil prin intenția vădită de amplificare emoțională a scenei, dar și prin trimiterea la fel de peremptorie la fantoma regelui Hamlet, din piesa lui Shakespeare.
În ansamblu și în ciuda intențiilor bune pe care le are Hosoda cu personajul lui Hijiri, acesta nu reușește până la final să se integreze organic în narațiunea centrală a filmului. Ba chiar o îngreunează prin propriul backstory care, pentru a spori mesajul final, este redat în mod sincopat, iar astfel distribuția a ceea ce este esențial se împarte între traseul lui Scarlet și povestea lui Hijiri. O inițiativă bună altfel, pentru că dintre cei doi, el se simte ca fiind un personaj mult mai complet și mai real.
Hateshinaki Sukāretto / Scarlet devine flagrant și frizează absurdul în secvența celei de-a doua coregrafii. Prin intermediul unei melodii interpretare de Hijiri, aceasta este transportată în Japonia contemporană, unde ia parte la un număr de dans decupat parcă direct din La La Land. Aici, Mamoru Hosoda, nu-și mai ascunde în niciun fel mesajul său pro pace și dezgustul față de război, scena invocând tocmai acest mesaj: într-un alt timp, într-un alt loc, în alte circumstanțe, lucruri ar fi putut arătate diferit. Dar pentru asta, sacrifică orice dram de consecvență pe care filmul l-ar mai fi prezervat. În același timp, aflăm ulterior că Hijiri a fost ucis ca urmare a încercării sale de a apăra niște copii vizați de atacul unui maniac. Această informație conturează în inima lui Scarlet misiunea de a eradica violența, pentru ca incidentul tragic să nu mai aibă loc. O abordare foarte naivă, dacă nu chiar ignorantă față de acest subiect altminteri stringent.
În ciuda trimiterilor politice destul de clare pe care filmul le face, acestea se pierd în marea intempestivă de traiectorii și indecizii (ori mai degrabă decizii luate doar pe jumătate). Cu toate că acesta își dorește multe și propune chiar mai multe, nu reușește mai deloc să-și împlinească obiectivele. Este reținut continuu de propriile limitări și obstacole pe care le împrăștie dintr-o dorință altfel onestă de a creiona un univers epic și cât mai cuprinzător tematic. Hateshinaki Sukāretto / Scarlet este în mod vizibil o avarie în portofoliul lui Mamoru Hosoda.