Red rooms: presupuse site-uri pe dark web, unde utilizatorii pot urmări transmisiuni live cu oameni capturați, torturați și uciși în timp real. Există, nu există? Nu putem ști.
Dar Kelly-Anne, din film, a intrat online în camera roșie. A văzut cum a ucis Chevalier. Și este fascinată de caz. Însă motivațiile profunde care o determină să doarmă pe stradă pentru a-și asigura un loc în sala de judecată sunt opace. Și cred că faptul că motivațiile ei rămân obscure intensifică acest thriller despre inteligențe artificiale și lumea văzută doar prin ecrane sau obiective.
Kelly-Anne pare obsedată de imaginea ei. Își vinde imaginea pentru companii de modelling. Flash. Stop. Chipul ei de manechin, acoperită de straturi de fond de ten. Îl vedem în close-up. Ea, îmbrăcată în paiete, cu grimase de femme-fatale. E demonică. Și obiectivul aparatului foto o surprinde.
De fapt, Kelly-Anne se impune ca un adevărat Sphinx. O clipă, ai crede că este sociopată, iar în următoarea, te miri să o vezi râzând ca o copilă.
Psihologia ei profundă e imposibil de decriptat. E encriptată end-to-end. Chipul ei, imobil, congelat aproape. Izolarea ei într-un bloc-turn din Montréal în care vorbește cu o inteligența artificială pe nume Guenièvre. Ea stă în turnul ei de fildeș tehnologic, cu device-urile ei, cu singura ei prietenă, o entitate virtuală. Nickname-ul ei din chat-ul de pe dark web: Lady of Shalott. Adică tot filmul are legătură cu mitul Regelui Arthur. Da, e imersată morbid în cazul lui Chevalier. Da, a văzut video-urile în care erau torturate fetele pe dark web. Dar cine e ea, care este scopul ei? E ca Lady din Shalott, închisă de bunăvoie într-un turn, care vedea lumea exterioară doar printr-o oglindă îndreptată spre ferestrele turnului?
Maniera în care filmul e decupat pe secvențe are precizie chirurgicală à la Michael Haneke.
Începutul: intrarea în sala de judecată a ei, urmată de intrarea acuzatului, de defilarea juriului, de prezentarea judecătorului; în acest mediu aseptic, alb, camera se mișcă lent, secționează spațiul. Travelling-ul lateral, panoramicul lent, zoom-ul insidios de investigație: toate într-un singur plan-secvență clinic care ne arată atent, observațional starea de spirit din sală. La finalul secvenței, pe chipul lui Kelly-Anne vedem o lacrimă curgând. De ce plânge?
Orice violență este în afara vederii noastre. Este off-screen. Nu, nu vedem filmele de "torture porn" - tocmai pentru că asta critică filmul, invazia, supraabundența imaginilor violente care ne interesează doar ca imagine, ne fac curioși, dar nu ne ajută cu nimic să decelăm sursa Răului. Așa că doar sound-design-ul evocă imagini mentale ale inefabilului.
Arhitectura din Montréal este folosită în placiditatea ei: liniile verticale și oblice sfâșie fundalul.
O protagonistă interpretată cu strălucire de Juliette Gariépy. Îmbrăcată complet în negru, silueta ei lungană despică panorama urbană, Juliette Gariépy emană o combinație de siguranță și ambiguitate care captivează de la început până la sfârșit.
O paletă glaciară pe măsură - camera lui Kelly Anne e întunecată, acolo unde-și ține ea inteligența artificială pe care o întrebase la un moment dat: "G., crezi că ar trebui să mă sinucid?"; diminețile în care își vânează locul în sala de judecată sunt albastre; ca și cum acest albastru dens, cețos ar fi conștiința ei rarefiată, nedetectabilă.
Regizorul Pascal Plante explorează o varietate de subiecte pe care reușește să le lege într-un tot coeziv: fascinația morbidă pentru ucigașii în serie (am spus "true crimes"?, da, cu toții ne uităm la true crime!), limitele sistemului judiciar, circurile media care se hrănesc cu tragedii "senzaționaliste" (contrar a ceea ce face Pascal Plante)...
În rolul lui Clémentine, o tânără vulnerabilă care va lega cu Kelly-Anne ceva asemănător cu o prietenie, Laurie Babin este de neuitat. Vorbește o franceză în dialect, englezește cuvintele, e cu hainele răvășite, cu părul slinos - e îndrăgostită de criminal; spune că i-a văzut privirea blândă la televizor și de atunci îi stă mereu în minte. Există o tulburare care-i descrie fixația pe criminal: se numește erotomanie. Tocmai pentru că Chevalier a apărut intens în media, oamenii îl percep ca pe o celebritate și ajunge să îi fascineze.
Încă un thriller centrat pe fascinația animalului social pentru morbid? Alejandro Amenábar și Joel Schumacher nu au mai explorat deja această temă cu Tesis și 8 mm? Se pare că nu, pentru că regizorul Pascal Plante produce o ruptură atât de stilistică, cât și narativă.
Deoarece adâncește fascinația față de imaginile violente pentru ceea ce metaforizează ele, în primul rând, și anume un abis al răului. Deoarece se refuză senzaționalismul scabros (câteva fragmente auditive și un filtru roșiatic sunt cu desăvârșire suficiente pentru a crea atmosfera horror). Deoarece reușește să fie deranjant prin obstinația sa de a filma și a explora fețele care sugerează nebunia, apatia, lipsa de empatie, forțându-se să nu clarifice nimic. Deoarece se concentrează pe paradoxul celor care, odată confruntați cu Răul, devin subiecții - și vectorii - unei contaminări arborescente. Cine sunt cei care intră pe dark web? Cum sunt ei, utilizatorii care intră-n rețea pentru a vedea imagini sordide? Cum e și ce e un hacker? Sunt întrebări la care noi, ceilalți, neconectați cu totul în rețele, păstrând încă aderența la realitate, nu suntem capabili să răspundem.
Regizorul pare să sugereze extrem de delicat și subtil că nimic nu este în regulă în această poveste. Nu atât din partea acuzatului (a cărui vinovăție este destul de repede lăsată la o parte), nici din partea cazului criminalistic care continuă să fie difuzat în detaliu (avocații și martorii se succed ca în orice film cu procese), ci din partea celor două tinere pe care jocurile ingenioase de încadrament al imaginilor le-au izolat rapid ca piese centrale ale filmului.
Acest personaj al lui Kelly-Anne este o carapace abstractă și fiecare scenă o face să amplifice misterul înspăimântător. Înconjurată de oraș din spate, când navighează pe computerul său din loftul high-tech de deasupra orașului, ea nu trăiește în societate, ci în afară ei. E complet solitară. Apoi imaginea lui Clémentine, izolată de ecrane de televizor din toate părțile; ea, adolescenta, care plânge văzând cum se adună probele; pentru că îl iubește pe criminal. Ce înseamnă pentru o adolescentă să se îndrăgostească de supremul "bad boy"?
Ele devin puntea de legătură și simptomul unei contemporaneități tot mai contaminate de răul digital. Și este suficient aici un simplu plan fix pe chipul lui Kelly-Anne pentru ca o frică exponențială să nu ne mai părăsească. Camera se oprește la un moment dat pe Kelly-Anne deghizată, dar nu vă spun în cine, aș dezvălui mult prea mult.
Atunci când a realizat genialul său Tesis, acum aproape treizeci de ani, Alejandro Amenábar spunea că subiectul central al filmului său rezidă în ideea de a vedea personaje care "ating moartea". Dar ceea ce se traducea atunci pe ecran printr-un contact tactil în ambele sensuri (atingerea unui cadavru sau încercarea de a privi "îngerul morții") și-a schimbat acum natura. Dacă acele "camere roșii" din filmul lui Amenábar tindeau să cristalizeze această dimensiune 2.0 a fenomenului snuff (un dark web potențial plin de videoclipuri interzise), atunci Pascal Plante reușește aici să ia pulsul acestui spațiu contemporan iremediabil infectat, unde nu ne mai temem să ne deschidem ochii pentru a "vedea" sau pentru a înfrunta groaza a ceea ce (sub-)înțelegeam în trecut.
Ceea ce-i interesează pe regizorul și pe scenaristul filmului este modul în care răul pur pe care îl reprezintă imaginile difuzate în digitalocen se transmite, contaminează subtil o societate incapabilă să nu-și facă populari monștrii pe care îi adăpostește. Treptat, procesul hrănește o obsesie care se va adânci înspre maladiv.
Încă o dată, teroarea nu vine din escaladarea ororii, ci dintr-un fapt divers mediatic care ascunde întreaga rețea de propagare a răului.
Pentru a o deosebi pe Kelly-Anne de arhetipul de groupie al criminalului, scenariul îi atribuie acest rol lui Clémentine. Prin contrast, Kelly-Anne are o relație mai degrabă viscerală decât artificială față de faptele sordide dezvăluite. De fapt, ea nu își învelește realitatea în obsesii erotomane, cum face adolescenta. Mai degrabă decât o anomalie în sistem, această anti-eroină este, dimpotrivă, unul dintre simptomele sistemului, rodul fluxului de imagini uneori violente care se revarsă pe ecranele noastre și care alterează psihologia tuturor.
Abătându-se treptat de la procesul care motivează intriga, Les chambres rouges / Red Rooms este mai puțin un thriller și mai degrabă un studiu de personaj, simbol al unui rău digital contemporan. Retrăgându-se în psihologia lui Kelly-Anne, niciodată limpezită, filmul interoghează sursele terorii pe care le provoacă ipoteza existenței acelor snuff movies în care oamenii sunt torturați și uciși: perspectiva nu numai că oamenii sunt capabili de astfel de acte de barbarie, ci și că există suficienți spectatori potențiali pentru a justifica un underground suspect care le consumă pe foarte mulți bani.
Ne e, poate, frică să trăim într-o lume în care sadismul infuzează mintea umană? Sau cum facem să ne apărăm de proliferarea digitalului în viețile noastre, unde găsim de toate pentru toți? Și cine mai suntem noi, cum ne poziționăm față de răul produs în digitalocen?