Lansarea volumului din 28 februarie 2026 (în sala studio a teatrului și în scenografia pregătită pentru spectacolul Livada de vișini de Andrei Măjeri) a fost urmată de o premieră din Sala Mare, recent renovată (iată, vorbim despre mai multe renovări utilitare la Constanța!). Este vorba de Machinal, în regia Dianei Mititelu, după Sophie Treadwell, jurnalistă, actriță și dramaturgă americană din prima jumătate a secolului XX. De apreciat și aici revigorarea repertoriului, ieșirea din "oferta teatrală modestă" de dinainte de mandatul actualului director. Un restart, după cum zice Daria Ancuța, care semnează traducerea textului și dramaturgia de scenă. De menționat că piesa a fost montată în 2000 la TNB în regia lui Alexander Hausvater.
Spectacolul constănțean urmărește și dezvoltă două dimensiuni subsumate viziunii mecaniciste asupra omului și societății: spirala unui feminism incipient, purificat în luciditate și prezentarea, mai puțin analitică, a unei crime. Ambele incluse într-un orizont al dorinței de ieșire din claustrare. Din orice formă de claustrare: mentală, sentimentală, familială. Așa cum este prinsă tânăra Helen (devenită prin căsătorie Jones) între mecanismele unei lumi rigide, senină în aparență, dar care debusolează individul și produce alienare. Sophie Treadwell s-a inspirat, ca jurnalistă, din procesele pentru crimă din anii 1927 și 1928 care au bulversat America. Cu o sută de ani în urmă, când a fost scris textul, regulile jocului social nu erau mult diferite de cele de azi. Dure, inhibitoare pentru firile sensibile, introvertite. Nu e nevoie de nici o actualizare. Subiectul surprinde prin eșalonarea firească a celor nouă secvențe din viața unei femei obișnuite, la care se adaugă un proces final à l'américaine. Stil inconfundabil moștenit până azi în literatura și dramaturgia venite de peste ocean. Scenariul pare desprins dintr-un reality show actual precum Crime & Investigation cu accent pe cei trei fatidici M: Meet, Marry, Murder. Saltul din reportaj este asigurat de regia care știe să valorifice superior textul într-un ansamblu de individualizări ale momentelor acțiunii. Diana Mititelu dă conținut scenic textului în două direcții complementare: esențializarea trăsăturilor psihologice ale personajelor marcate prin trăiri, reacții personalizate și extrapolarea acestora în fantasmatice apariții de grup cu scop de potențare ritualic-grotescă a secvențelor. De la cetățeni obscuri în metrou, la factori sanitari în spital, drumari sau spirite ale depersonalizării grotești.
Ascensiunea și decăderea lui Helen e urmărită și modelată cu acribie, de la modestie, naivitate, izolare, la căsătorie, adulter și crimă. Un parcurs șovăielnic, oscilant, derutant pentru spectator, pus în evidență cu mare finețe de Mihaela Velicu. Actrița redă limpede combustia interioară a Helenei, atinge suav sfiiciunile personajului, cruzimea și ura ascunse, dar și latura lascivă a femeii ce-și caută identitatea, fericirea în cuplu și în afara lui, ceea ce conferă montării, prin câteva scene de intimitate, un plus de senzualitate... la malul mării. Amantul (Theodor Șoptelea) nu este întruchiparea fericirii visate, dar e supapa de regăsire efemeră. Chiar așa arată tânărul interpret: o disponibilitate de acuplare, nu o siguranță, un sprijin pentru bâjbâielile Helenei. El îi va dezvălui cum a ucis doi mexicani cu o sticlă plină cu pietre, o simplă sugestie pentru Helen. Lighting design-ul supravegheat de Cristian Niculescu umbrește cum se cuvine îngrămădeala din metrou și aduce tragedia în lumina adevărului rece, sticlos, neîndurător. Scenele alternative între funcționari, presărate cu dialoguri aleatorii, insinuează isterii feminine și ironizări la nivelul cunoștințelor etalate de doi virtuali gay. Între Edgar Allan Poe și Hans Christian Andersen, este preferat, desigur, Andersen.
Strategiile montării se bazează pe stabilirea unui echilibru de exteriorizări elocvente și vulnerabilizări ale limbajului clasicizat până la detonarea adevărului sinistru din timpul procesului. Un echilibru fragil însă, pentru că momentul procesului spulberă, aruncă în neant orice legătură cu un posibil legământ sau contract social normal. Realismul brut, tăios ca o lamă de cuțit, invadează brutal scena. Tragedia e cu atât mai bulversantă cu cât mărturisirea se face aproape în surdină. Doar un ticăit intermitent, obsedant, marchează tensiunea din timpul dezbaterilor, amânând verdictul. E momentul limpezirilor, al desprinderii definitive din furcile caudine umilitoare ale supușeniei în fața mecanismelor coercitive ale vieții: soț impozant, familie, copil. Remarcabile sunt prestațiile Catincăi Hanțiu în Avocata apărării (dar și în Telefonista) și ale lui Aurelian Culea în Avocatul acuzării (dar și în Doctorul presat de stereotipii profesionale sâcâitoare). Tunătoare și irevocabilă în dezbateri sună vocea Judecătorului Adrian Dumitrescu. Vocea lui servește drept torent de revenire la realitate din deambulările protagonistei. Un final pregătit ca bumerang de esență cathartică pentru spectator.
De fapt, cred că la începutul acestor rânduri trebuia să evidențiez decorul imaginat de scenografa Iulia Petrescu. Concept ilustrativ, adecvat în contextul viziunii regizorale a Dianei Mititelu. Un vagon de metrou în stânga și o scară a progresului spre succes social în dreapta lasă loc unui spațiu al confruntărilor, interacționărilor din grupul profesional al funcționarilor mărunți din care face parte și protagonista. Dactilografe și copiști, birouri la firmă, glume între colegi. O scenă vivantă, ilară, seducătoare, electrizantă prin jocul celor patru actori deghizați în conțopiști caraghioși (Catinca Hanțiu, Marian Adochiței, Alina Manțu și Remus Archip) stabilește atmosfera comică apropiată de Modern Times / Timpuri noi, filmul lui Chaplin. Dar glumele durează scurt timp, deoarece, printre râsete, se aude replica sinistră "o nouă sinucidere" la metrou, motiv al întârzierii la serviciu, ceea ce insinuează filonul tragic, dezvoltat ulterior, amplificat faptic. Munca robotizată, viața robotizată creează victime.
Coregrafia Marianei Gavriciuc dinamizează grupul de dansatori format din studenți ai Facultății de Arte din cadrul Universității Ovidius Constanța. Prezența și mișcarea lor îmbogățește spectacolul și imprimă "o tensiune corporală reală, vie".
Schița de personaj a lui Vlad Lință (pe același rol este, alternativ, Lucian Pavel) desemnează un soț rece, distant, sigur pe sine. Elementul vetust din înfățișarea lui e părul lucios, dat cu briantină, după moda timpului. Un fel de Rudolf Valentino în degradare continuă, căci el devine apatic și impenetrabil ca o statuie vivantă. Și Mama Helenei, conturată de Laura Iordan, se situează, ca temperament, tot în zona unei afectivități alterate de tare comportamentale restrictive, vetuste.
Machinal, termen francez, sintetizează simbolic tema unui subiect despre o lume mecanizată, americănește tratat de scriitoare și cât se poate de fidel redat de regizoarea Diana Mititelu în acest spectacol omogen conceput, ingenios încadrat în repertoriul Teatrului de Stat din Constanța și servit publicului ca o nouă / altă tragedie americană sau altă cădere a "visului american", cu virtuale ecouri din Theodore Dreiser, Tennessee Williams sau Arthur Miller.
(foto: Andrei Gîndac)