Că sunteți grăbiți și cinici și inculți și goi"
(Cântec pentru Charlot - Adrian Păunescu)
Când Cătălin Vieru m-a invitat să văd cum a imaginat el O scrisoare pierdută, am răspuns cu sinceritate - ignorând că vorbeam cu un regizor al acestui titlu - și mi-am spus oful: de multa vreme sunt reticent față de maniera de reprezentare a piesei. Înainte de '89 - cu excepția celebrei montări a lui Ciulei - era o răsucire ideologică, menită să denigreze societatea liberă dinainte de comunism. După '89, s-a mers spre o tot mai îngroșare a unei satirizări politice. O vulgarizare tot mai îndepărtată de ceea ce eu găsesc la Caragiale: privirea atentă asupra oamenilor, indiferent de poziția lor socială. Lache, Mache, Mitică, madam Piscupescu, Sachelăreasca, etc sunt din lanțul slăbiciunilor umane dintotdeauna, aici, la noi.
În fine, Cătălin m-a asigurat că o să văd altceva și m-am dus. Nu de alta, dar taman ce-l revăzusem în spectacolul pe care și l-a construit singur, Toate lucrurile minunate (de Duncan Macmillan), și i-am remarcat dedicarea. Apoi, aceste spectacole, deși jucate în sala Atelier (Pictură) a Naționalului, sunt proiecte ale unei noi societăți artistice: Tipografia. Craiova a mai avut un pol teatral alternativ, Café Teatru Play, unde, ani la rând, tinerii actori (studenți, proaspăt absolvenți în căutarea unei angajări, actori deja cu carte de muncă), de la un moment dat prin Compania Teatrulescu, au propus spectacole nu neapărat underground, cât capabile să atragă un public dedicat. Play a dispărut de mult, alternativele de spațiu au fost efemere (câteva proiecte la Scena sau, mai ales, la Casa Studenților, mai recent la Fado) dar promoțiile Departamentului de Artă Teatrală din cadrul Universității craiovene au continuat să ofere multe nume cu talent și carismă, tot mai greu să găsească stabilitate în muncă. La Tipografia am putut să-i revăd pe Radu Tudor și Valentin Motroc - din promoțiile mai vechi - dar și pe Bogdan Oprănescu (un talent deosebit, un personaj în sine, aparte), Corina Oprea (care a avut șansa unui debut la Afrim), Diana Petec, Iarina Zidaru, Petri Ștefănescu (și el cu un debut din studenție, la Măjeri).
Pentru Scrisoarea sa, Cătălin Vieru a apelat la patru (încă) tineri, legați de proximitatea anului absolvirii, pe care el însuși îi știe din studenție și, poate, mai dinainte. Se vede, într-un fel, solidaritatea generațională și de breaslă. Astfel, pe afiș apar: Valentin Motroc (promoția 2010, dar premiat pentru teatru încă din gimnaziu, intersectându-se, la un moment dat, cu Vlad Logigan), Petrișor Diamantu (2011, afirmat pe scena teatrului din Pitești, cadru universitar), Cosmin Dolea (2012, cu experiență pe scena Teatrului Colibri, dar și într-un segment cinematografic) și Darko Huruială (2020, după ani de acumulări și cu o activitate de factotum în prezent, plus rolul Guildenstern în Hamlet-ul lui Declan Donnellan). Cătălin Vieru a construit spectacolul nu doar urmărind propria idee, ci și valorificând abilitățile fiecăruia, cunoscându-i foarte bine, inclusiv jucând alături de fiecare. Să faci Scrisoarea pierdută cu doar patru actori mi-a amintit de Operele complete ale lui WLM SXPR, o compilație inspirată din mici fragmente shakespearene alcătuită de trei autori (Jess Borgeson, Adam Long și Daniel Singe), adusă în România și montată de Petre Bokor - ulterior și de alții - și jucată de trei actori, la Craiova, București, Satu Mare, Petroșani.
De data aceasta, Cătălin Vieru a făcut un decupaj din binecunoscuta piesă, decupaj neașteptat de generos, mai ales că a fost și completat cu secvențe originale acoperind realitatea zilei. Pentru că, în fapt, avem un fel de secțiune prin societatea românească pe axa timpului. Textul lui Caragiale ca suport al unui comportament vizibil azi. Putem reflecta la ce este peren în fibra socială a românilor. Am privit jocul ca mai puțin focalizat politic și mai mult comportamental. Este drept că una este percepția unuia de vârsta mea, înaintată, și alta a tinerilor, cei cărora le este dedicat prin stil și repere.
Chiar la intrarea în sală vedem un personaj deja instalat pe scenă, cu un fular tricolor la gât, sorbind cu poftă o gustare frugală, așa cum sta așezat pe jos. Desigur că atenția ne e atrasă de pancarta cu anunțul grevei foamei. Mi-a amintit de numeroasele astfel de imagini din anii '90. Repede, însă, înțelegem că suntem "în zilele noastre", cum, de altfel, menționase Caragiale pe prima pagină. Și prima scenă stabilește și 'rama' în care se plasează povestea: mediatizarea. Mai specific, felul în care televiziunea direcționează și filtrează fluxul. Astfel, grevistul foamei (Cosmin Dolea), dotat cu portavocea de rigoare, ascunde urmele gustării și ia atitudinea protestatară atunci când își face apariția reporterul TV (Petrișor Diamantu).
Reporter care pendulează între 'grevist' și un alt personaj, întruchipat de Darko Huruială, tipul tânărului la modă, cu căști și cu limbaj accentuat spre elegant (își începe fiecare răspuns cu "dragă domnule"). Regizorul nu a căutat un paralelism, cât o identificare a reproducerii atitudinilor ilustrate de Caragiale. Astfel, tânărul lui Darko aduce, mai degrabă, cu Farfuridi (deci nu cu progresistul Cațavencu). Astfel, la întrebarea reporterului - despre prezența lui în piață - răspunde în genul: "să simțim cu adevărat că rudele noastre, că strămoșii noștri, că părinții noștri, bunicii noștri, apropiații noștri nu au murit degeaba la revoluție". Și plusează, cum unchiul său a fost prins între focuri. Fie că respectă întocmai textul stabilit, fie că improvizează - actorii sunt maeștri ai improvizației - răspunsul lui leagă 1848 al lui Farfuridi de 1989 al epocii noastre. Întorcându-ne la 'grevist', Cosmin Dolea are de răspuns care sunt principalele calități ale unui lider politic, prilej cu care aflăm eticheta sa politică "să nu fie vaccinat, să nu fie cu curcubeul, să țină cu noi". Darko, la aceeași întrebare, comută spre Cațavencu, rostind ușor afectat, pentru ca primul cuvânt ("empatia") să fie gonflat, pornind de la războiul din proximitate la ceea ce el numește război în Gaza, apocaliptic, sfârșind patetic cu eventuala dorință de a adopta și el refugiați.
Ultimul set de întrebări reportericești mai aduce un răspuns confuz din partea lui (pentru reforma statului el vorbește de abuzul domestic). Confuzie care se revarsă dinspre personajele caragialiene spre lumea noastră de azi, ușor vizibilă prin rețelele de socializare. Acest preambul, care sugerează structura spectacolului, este urmat de formula șocului jurnalistic. Scenografia e a spațiului gol, cu trei pereți din folii semi-transparente. Pe una dintre cele din fundal, o ramă sofisticată de tablou renascentist. Ca delimitând cadranul TV, unde personajele extind geometria 2-D a televiziunii. Iar povestea scrisorii începe cu un soi de breaking news: în ramă apare Valentin Motroc în postura lui Cațavencu, anunțând, bruiat de portavocea protestatară, condițiile șantajului său. Iar anunțul este continuat o admirabilă scenă de animație, valorificând experiența lui Cosmin Dolea.
O foaie neîmpăturită, fixată de un băț, este mânuită spre a sugera că e purtată de vânt. Mai mult, Darko, costumat feminin, oferă prilejul ca foaia să pară a fi căzut din poșeta Zoei. Gaguri. Foaia pare a se lipi de talpa unui pantof, taman că, astfel, ea capătă un nou impuls și o altă traiectorie. În joc intră și un câine. Petrișor își pune un cap de câine - probabil din recuzita de la celebrul spectacol al lui Radu Afrim (câine cu om. câine făra om) - iar foaia se lipește de un perete. Darko revine, în postura cetățeanului turmentat, într-o toaletă publică. Alte gaguri cu foaia ce i se lipește de palmă - dar și cu câinele insistent, alungat în cele din urmă - și așa ajunge s-o citească și s-o comenteze cu argoul contemporan nouă.
Pe ilustrația sonoră a știrilor TV, cei patru oferă patru variante de abordări jurnalistice avându-l în centru pe Tipătescu (una dintre ele amintește de scânteia din Telegrame). Darko și Valentin se remarcă prin reușita imitării punctuale - în special ultimul, cu vocea lui Radu Banciu.
Sarabanda rolurilor începe cu joaca actorilor de a stabili cine să fie Pristanda: îl flatează pe Petrișor că e cel mai potrivit. Și chiar se achită cu brio de sarcină. Este și iute, este și cu ingenuitatea omului simplu sub vremi, este și istețul care se descurcă taman sub aceleași vremi. Darko alege să fie Zoe, invocând amuzanta observație că mai are până să trebuiască a spune ceva. Peruca feminină însoțește gesturile și, mai ales, plastica mișcării. Cât timp nu are replică, Darko / Zoe stă în scenă (procedeu uzual), cu spatele, pe un corp paralelipipedic așezat în picioare, ca un soclu. Prezența în scenă induce și gândul constant la ceea ce simte Zoe și la ceea ce impune ea.
Cosmin devine Tipătescu - și alura îl reconfigurează ca atare - iar Valentin, ca mai matur, Trahanache. Ca încă un semn caragialian, în rama amintită îl vedem pe Valentin, sobru, ținând în brațe ceva ce sugerează a fi un cățel. Leit Bubico. Scene din Scrisoare se succed dinamic, uneori presărate cu aluzii la modă azi. Pe de-o parte, se simte cum limbajul nostru de azi, în ciuda modernizării, a pierdut eleganța unei epoci revolute. Se vorbește adesea despre dificultatea pe care actorii prezentului o au de surmontat în spectacolele după Caragiale, atâta vreme cât spectatorii au limpede în memorie vocile și expresivitățile unor mari înaintași. Iar asta e limpede și prin faptul că noi, cei de azi, am pierdut eleganța de care am vorbit. Dar farmecul personal al unui actor poate surmonta handicapul și poate impune propria imagine. E interesant de urmărit ce reacții au tinerii, eventual fără să cunoască evoluții vechi. Apoi, un text atât de celebru, cum s-a mai spus, impune o rigoare din pricina faptului că replicile sunt cunoscute de spectatori. Valentin și Cosmin au mai dus cuvintele spre câte o aluzie vulgară sau spre o rostire ușor grotescă.
Petrișor își pune o cagulă ca și cum ar fi un chiloțel, dar și o sirenă și o baghetă luminoasă ca un girofar. Gaguri variate, folosind fiecare element disponibil. Sunt aduși în joc și Brânzovenescu și Farfuridi, jucați încântător, alternativ, de același Darko. Animația este folosită, la fel de ingenios, în cazul unei mâini uriașe, manevrată de Valentin, din nou în relație cu scrisoarea atât de râvnită de toți.
Pe Zoe o auzim inedit. Mai întâi, în interpretarea lui Darko, rostește ușor neinteligibil, a plânset, dar sugestiv. Apoi, cu totul surprinzător, după un interludiu muzical, cu jocuri de umbre ale siluetei, după genericul TV al Telecinematecii, din difuzoare se aude vocea inconfundabilă a Irinei-Margareta Nistor. Și nu oricum, ci așa cum s-a făcut celebră, dublând filmele de pe casetele video. De data asta citind 'alb', alert, replicile dialogului Zoe-Tipătescu, scena majoră pentru perspectiva reală a celei care are de suferit cu adevărat în urma scandalului. În timp ce auzim replicile ei, Darko și Cosmin au pe chip, sincron, discret, expresii în concordanță. Spectatorul intrigat de postura Irinei-Margareta Nistor, poate observa, în cele din urmă, că, în ramă, Valentin ține o hârtie pe care scrie cu litere mari: "informație AI" - un punct de tangență a publicului tânăr cu cel vârstnic.
Politicul iese din nou la rampă, când Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu numără voturile pe care contează. Numără spectatori din sală, se contrazic, pentru ca repede să apeleze la un obicei care a funcționat de multe ori în libertatea post-comunistă: au venit cu plase încărcate de pungi cu zahăr, făină... Publicul, luat prin surprindere, a reacționat amuzat. Personajele au plusat, împărțind și bancnote. Amuzamentul a avut un pandant la ieșirea din sală, când o voce din off a rugat spectatorii să lase ceea ce au primit. Recuzita mai trebuie și data viitoare. Iar asta, pentru cine știe textul, amintește de replica spusă de Zoe către Cațavencu: "asta nu-i cea din urmă cameră".
Urmează discursurile. De fapt doar al lui Cațavencu, segmentat și parțial multiplicat. Valentin îl rostește ușor caricaturizat, în ramă. Istoric, cu nefericita interpretare a trecutului. E continuat - de fapt prin reluarea ultimei fraze - de ceilalți trei, ca și când ar fi într-o dezbatere electorală. Foarte dinamică, bine orchestrată. Aici avem un moment sensibil. Comicul din logica lui Cațavencu se oprește când argumentul invocat de Petrișor e în constatarea că toți faliții din Iași sunt 'jidani'. Aici textul lui Caragiale e oprit și Darko devine personajul zilelor noastre, revoltat că preopinentul mai folosește, azi, asemenea cuvinte ofensatoare. Momentul are valențe educative și poate fi explicat spectatorilor elevi.
Încă un moment muzical, foarte ritmat, pe tema: "dar eu, eu pentru cine votez?".
Deznodământul este țesut cu deosebită imaginație. Cum, în piesă, candidatul a fost o surpriză, pe acest criteriu merge și Cătălin Vieru. Cei patru actori, regrupați în mijlocul scenei, ajungând la punctul culminant al așteptării, coagulează energiile celor prezenți. Citesc cuvintele care se succed spre ceea ce, deși cunoaștem, suscită interes de fiecare dată. Iar actorii antrenează sala - semn că, prin jocul lor, au câștigat simpatia acesteia, încât își pot permite să ceară spectatorilor să reia, mai energic, cererea: "da, numele candidatului!". Pentru că la Caragiale șirul personajelor secundare, dar semnificative prin nume și statut, este deschis de un Ionescu, actorii se interesează dacă este cineva în sală cu acest nume. Să rostească el replica binecunoscută a celui grăbit să se înfăptuiască dorința partidei lor. În seara în care am fost eu, nu s-a afirmat nimeni a fi Ionescu. Poate n-a avut destul curaj să intre în joc. Tensiunea crește și, în cele din urmă, Valentin deslușește celebrul nume. Iar toată surpriza îndelung pregătită s-a îndreptat, în seara cu pricina, asupra mea. Brusc, cei patru actori s-au întors spre mine, detensionați, zâmbind ca unui vechi cunoscut.
Știam că sunt la capătul primul rând de scaune, dar tot am privit în dreapta, curios să văd cine ar fi putut fi Dandanache. Deși, într-o clipită, am intuit ca e vorba de mine. Prea era proaspătă experiența acelui one-man show interactiv al lui Cătălin Vieru. Drept care m-am lăsat dus de mână de cei patru, urcat pe paralelipipedul culcat pe scenă, privind cum cei patru se transformă în ziariștii ce înconjoară o figură celebră spre a-i smulge răspunsuri la întrebările presupus a fi de interes public major. Mi-a fost limpede că nu aveam răgaz. Doar am întors privirea spre cel care se ițea cu o nouă întrebare. Am intrat în jocul lor. Pentru ca mai apoi, fără să deslușesc ce mi-a spus unul dintre ei, am rămas singur acolo. Din difuzoare a început să curgă un cântec despre care am gândit, o clipă, că a fost ales special pentru mine. "Țara noastră-i țara noastră, dulce pajiște albastră" - Alifantis, pe versurile lui Ion Nicolescu. Sunt 20 de ani de când am văzut filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii. Acolo am redescoperit acest cântec care-mi amintea de anii mei de liceu (o referință specială: 1976), când am iubit prima formă a Cenaclului Flacăra. E un subiect aparte, inclusiv ceea ce ține de conținutul textelor celebrelor cântece. În filmul amintit, cântecul este resuscitat pe o cale în răspăr față de un sistem constrângător și faraonic. Este chiar ca un fir de iarbă ce răzbate. Pe ecran îl auzim interpretat de elevi, pe mica scenă a unei serbări școlare. O filmare dinspre scenă, exact așa cum priveam eu publicul.
Ce trebuia să fac, nu știu. Am făcut ceva cu mâinile, sub versul sorescian. Am deslușit umbrele actorilor dincolo de pereții translucizi. M-au condus la locul meu. Se înfăptuise ceea ce fusese scris. Am fost, o clipă, Dandanache. Un fel de rezoluție a proiectului imaginat de Cătălin Vieru. Mai puțin, sper, mișelia. Dar de aceea am ales acel motto pentru cronica mea. Presa - un termen generic pentru tot ce înseamnă exprimare publică - are un segment major al unei perspective diabolizante a sferei politice, ignorând că, într-o democrație, sfera cu pricina este validată de noi toți. Că taman cei mai puțin onești au abilitatea de a specula naivitățile, neatențiile, superficialitățile noastre, dar, la fel de adevărat, complicitățile noastre tacite. Și, în cele din urmă, desigur, suntem ispitiți la generalizări și acestea sunt permanent incorecte.
Dandanache nu iese deloc bine din piesa lui Caragiale. Doar ca simbol al unei soluții de compromis, salvatoare - din nou apare gândul "ce se pierde când ceva se câștigă?!" -, cu o anume candoare (să nu-i zic ramolire), îmi asum postura preț de o clipă. Agamiță fiind, simt imboldul să răspund, post-festum, întrebărilor cu care actorii m-au asaltat pe scenă.
Petrișor: "Domnule Dandanache, aveți de gând să vă angajați rudele în instituția pe care o veți conduce? Cum rămâne cu mașina pe care o conduceți, dar care nu apare în declarația de avere?"
Ca un om abil, care a răzbătut prin viață, un Dandanache ar putea găsi fraze goale care să sune bine și care, desigur, să ocolească faptele. Altfel, experiența îmi spune că din trecut și până azi, adesea, în diverse locuri de muncă se regăsesc membri ai aceleiași familii. Despre mașina nedeclarată, cu o hăhăială și o remarcă arogantă alt Dandanache ar stârni invidii, într-o societate care se uită cu interes la avalanșa de figuri de mucava dar cu mașini luxoase.
Darko: "Domnule Dandanache, ce măsuri veți lua de acum înainte, de când ați câștigat alegerile? Domnule Dandanache, se schimbă guvernul o dată pentru totdeauna?"
Oare poate cineva să spună franc ce va face? Cine încalcă legea, se va învălui în cuvinte mincinoase. Cine va face bine, va risca, adesea, să stârnească nemulțumiri - în primul rând ale celor ce nu vor mai putea face ilegalități -, încât va păstra discreție spre a putea duce la îndeplinire planul său, oricum presărat cu obstacole. Mai ales că, de multe ori, am văzut cum oamenii cu bune intenții s-au împotrivit la unele reguli, invocând frumoase idealuri și favorizând, involuntar, pe cei care, tăcuți, speculează libertatea. Guvernul se schimbă, slavă Domnului!, destul de des. Și ca nume și ca funcții. Oamenii sunt cum sunt, nici măcar capacitatea și onestitatea nu garantează pe deplin o administrație ideală.
Cosmin: "Se spune că ați ajuns în funcție printr-un scandal sexual, cum răspundeți acuzațiilor?! Cât mai vreți să furați domnule Dandanache? Cum comentați acuzațiile de trafic de influență care vi se aduc?"
Primul gând e la verosimilitatea faptelor enumerate. Si non è vero, è ben trovato. Și, pe de altă parte, Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose. Adevărul e mereu ascuns de unii și căutat de alții. Acel "se spune" mă face să fiu suspicios cu asemenea întrebări. Altfel, există experiența că puterea corupe. Am văzut cum preschimbă omul și o brumă de putere, chiar și la un șef de echipă de muncitori. Am văzut și cum ne justificăm ușor încercările de eludare a legii. Ar rămâne să decidă justiția. Dar și acolo sunt suspiciuni. Doar legile naturale sunt intangibile.
Vali: "Cum credeți că veți reuși să gestionați situația transporturilor și a autostrăzilor din România? Care este poziția dumneavoastră vis à vis de problemele actuale ale actorilor în relație cu ministerul culturii?"
Îmi vine să zâmbesc la credința că un om poate gestiona un sector uriaș. E drept, omul sfințește locul, dar sunt convins că e nevoie de multe echipe de oameni, de o minimă concordanță în idei și de multă răbdare spre a îmbunătăți și a ține pasul cu provocările unor proiecte uriașe, după ani lungi de decădere.
Mărturisesc că ultima întrebare m-a îmboldit să răspund. Ea s-a înscris, pentru actori, în convenția din construcția spectacolului, de a menține un racord cu subiectele zilei. Și, în seara 'mea', taman ce se liniștiseră apele, prin anunțul ministrului Culturii de a retrage propunerea administrativă privitoare la normarea activității actorilor, spre o regândire a lucrurilor. Câteva zile, pe rețele sociale, cercuri largi se învolburaseră. Cum se întâmplă, în noua Agoră mulți dintre noi suntem ispitiți a comenta ceea ce ajunge public. Reacția mea a apărut când am citit anumite motivări de respingere, din partea unor membri ai breslei teatrale, dar și apropiați ai breslei. Țin să subliniez că am privit lucrurile cu empatie, cu acea dragoste ce mă însoțește de o viață pentru teatru și oamenii săi. Dar, ca între prieteni, am căutat să arăt că muncă de creație fac și alți oameni, din alte bresle. Iar activitatea lor se încadrează tot în cele minim 40 de ore săptămânal, măsurate, simplu, zilnic. Că știu bine cum este cu creația, cât de capricioasă este ideea pe care o cauți. Că te gândești la ea și pe drumul dintre casă și locul de muncă și că nu știi niciodată când va veni. Dar formatul legislativ prin care suntem răsplătiți pentru munca depusă are în vedere evidențierea unui minim de timp pe care-l dedicăm. M-a amuzat că am văzut aprinderi taman dinspre actorii care muncesc enorm, care, în mod cert, au perioade mai aglomerate de 40 de ore pe săptămână, drept care ar putea, conform aceleiași legislații, primi o recompensă pentru orele suplimentare. Apoi, să nu uitam că nu doar actorii au parte de un orar atipic, unul care-i solicită în zilele în care majoritatea se odihnește. Multe alte bresle trebuie să-și asume această asimetrie. Tot cu acea regulă a celor 40 de ore săptămânal. Cred că au fost voci din interiorul breslei care au reamintit că, de fapt, subiectul derivă dintr-o mai veche problemă, cea a formei de organizare a teatrelor subvenționate de bugetul de stat. Și, cu onestitate, putem accepta că încărcarea trupelor nu este omogenă, că, din păcate, sunt actori pe care-i vedem rar. Dar asta, deja, ține de o discuție mult mai complexă și delicată. Altfel, sunt convins că o reglementare cu aparență birocratică nu încântă pe nimeni. Doar că, printr-o abordare constructivă, se poate găsi o remodelare capabilă să depășească noduri ce se ivesc în mod real în cotidianul oricărei activități. Între reacțiile aprinse ale unora am văzut vituperarea la adresa birocrației și mi-am amintit cum, cu ani în urmă, când integrarea europeană a impus și implementarea sistemului de management al calității, aceeași reacție de împotrivire am avut-o cu toții. Doar că, treptat, exersând, trecând prin fel de fel de experiențe, am înțeles rostul acelor 'hârtii' cerute de acele standarde europene. Și închei zâmbind că, în fapt, și artiștii sunt oameni ca noi toți, români ca noi toți, fiind de acord să fie reformă, dar nu aceea care li se aplică lor. Sau, ca în Scrisoarea pierdută, să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic. Ah, mai adaug ceva: m-a mâhnit virulența cu care a fost blamat ministrul. Nu de alta, dar e tot un actor. Cu propriul său portofoliu artistic. În mod cert, nu un ministru ideal. Dar cine mai stă, în ziua de azi, să se pună în postura celuilalt, să înțeleagă acele condiționări care-i impun anumite măsuri?! Culmea, ministrul de acum chiar a reacționat prompt, a fost mereu deschis dialogului. Și închei cu încă o fațetă a lucrurilor. Am tot citit despre cum un romancier se ține de programul său riguros de a scrie între ora x și ora y, zilnic. Cum un instrumentist exersează zilnic, același număr de ore. Și mă gândesc că în breasla în care produsul artistic e o muncă de echipă - inclusiv tehnică - rigoarea și punctualitatea sunt esențiale. A le documenta e o simpla formalitate.
Altfel, să ne bucurăm că trăim un timp al interesului pentru teatru. Pentru un anumit segment din populație - tare bine ar fi să reușim a-l extinde - dar, pe ansamblu, e, poate, cel mai bogat moment în teatrul românesc.
Am fost o clipă Dandanache. Dar unul onest.
P.S.: Întâmplarea a făcut ca, prezent în public la cele două spectacole construite de Cătălin Vieru, să ajung pe scenă, preț de câteva minute. Mi s-a întâmplat asta după 40 de ani de când, pe scena mare, într-un festival studențesc, am fost pictorul din A treia țeapă, în minunata regie a lui Patrel Berceanu, omul care mi-a deschis drumul spre teatru. Acum s-a închis cercul. Mulțumesc!
(foto: Mihaela Popescu, Daria Mihaela Stoica, Viorel Popescu)