***
E un imens privilegiu să străbați țara în lung și în lat pentru a vedea aproape de seară de seară, vreme de 4 luni, mulțime de spectacole de teatru (130) pe puzderie de scene (62) din multiple orașe (24). În ciuda preconcepțiilor, autostrăzile, DN-urile, celelalte drumuri și aeroporturile mioritice sunt, în cea mai parte, un însoțitor de drum dintre cele mai faine în România intersecției 2025-2026. De n-ar fi trecerea Carpaților și de ar fi mai avansate autostrăzile Moldovei, s-ar putea spune că a călători pe aste plaiuri chiar e o plăcere dintre cele mai ample. Chiar și pe timp de iarnă & ninsoare.
E un mare căcat să trebuiască să alegi între două (trei, patru...) variante bune, să știi că, orice și oricum ai face, vei produce o nedreptate, vei contribui la propagarea injustiției, vei naște frustrare și tristețe, vei alimenta feluritele teorii ale conspirației. Din 295 de spectacole eligibile (excluzându-le pe cele de teatru de animație & pentru copii și pe cele de teatru radiofonic), gestul a te limita la 3, 4 sau 5 spectacole sau nume pe categorie aduce, adesea, cu un salon de spital în care o echipă de medici dotați cu un fierăstrău au grijă să înghesuie paciente și pacienți cu picioare lungi în paturi sub-dimensionate.
E o senzație tare mișto să vezi un spectacol de teatru la el acasă, pe scena pe care a fost repetat, cu publicul pentru care a fost gândit, în clădirea pe ai cărei pereți oamenii de peste ani îi vor putea admira afișul. Ideea microstagiunilor gândite (și) pentru a ușura munca juriului de nominalizări UNITER e o mică bijuterie care s-ar cuveni multiplicată (inclusiv în București). Un program de 3 zile, cu borne temporale la nivel de matineu, după-amiază și seară, care cuprinde producții ale teatrelor de stat și ale companiilor independente, găzduind inclusiv spectacole pentru copii, are alura unui festival teatral al orașului și toate șansele să se transforme într-o întâmplare miștoacă.
Neputința de a evita situația descrisă în paragraful secund se amestecă în feluri antipatice cu dubiile personale. Ce astă-seară pare clar mâine dimineață se pierde în ceață. Ce la început de decembrie părea sigur la final de ianuarie e mai incert ca soarta lumii. Oboseala își cere, la rândul său, drepturile. Peste toate, apasă senzația că îți atingi limitele (in)competenței. Oricât ai încercat să te ascunzi în spatele adevărului că există domenii în care comparația e cvasi-imposibilă, o mare întrebare te trage de ciuf în fața clasei: sigur te pricepi la treaba asta?
Oricât de respectate sau ironizate (ignorate nu prea sunt), nominalizările, premiile și selecționările în festivaluri s-ar cuveni să nu fie împinse spre extreme. Între cei prezenți și cei absenți de pe asemenea liste nu sunt de presupus, din start, abisale diferențe valorice. Sigur, e ușor să relativizezi când nu ești în pielea artiștilor sau managerilor care, în lipsa recunoașterii oferite de UNITER, FNT & co, au crunt de suferit pentru a securiza viitoare contracte și finanțări. Și totuși, pe lumea asta ro-teatrală a momentului, există zeci, sute de nume și de titluri care spun teribil de multe și despre care n-a auzit mai nimeni (de scris, cu atât mai puțin) și care înseamnă enorm pentru cei care au privilegiul de a le fi spectatori.
"Nu trageți spre stele, Majestate. Au mai rămas atât de puține lucruri care să ne privească de sus". E pasajul meu favorit din teatrul văzut în lunile de pe urmă. Teatrul de Nord Satu Mare, Trupa Mihai Raicu, Dragostea celor trei portocale, dramatizare de Ovidiu Caița pornind de la textul lui Carlo Gozzi, pe baza improvizațiilor actorilor. Nimic de adăugat, totul de privit: oglinda, stelele, teatrul, galele, oamenii.