Benő Kinga, Szabó Fruzsina, Tompa Ferenc, László Rózsa, Laszlo Zsolt, Barna Bokor, Ramóna Gecse, Fülöp Bea, Gabor Tollas, Hajnal Somody, Viktória Renczés, Varga Balázs, Keresztes-Varga Andrea, Lenke Hăineală-Szebeni, Júlia Gagyi, Boróka Vanderlik, Őrdőg Miklós Levente, Nóra Szabadi, Botond Kovacs, Gabor Viola, Ildikó Béres, Ágnes Szakács, Norbert Kovács, Moldován Orsolya, Nagy Dorottya, Galló Ernő, FÜLÖP ERZSÉBET! Niște nume greu de pronunțat, greu de reținut. O echipă. O lume. 27 actori pe o singură scenă. Generații diferite: actori maturi, tineri aflați deja în plină afirmare, studenți. Se simte imediat spiritul de echipă. Actorii nu par preocupați să-și izoleze momentul personal de strălucire, ci construiesc împreună un edificiu spectacular solid și captivant. Replicile se leagă firesc, privirile și reacțiile circulă cu naturalețe, iar ansamblul funcționează ca o comunitate autentică. Nu există figuranți în sensul clasic al cuvântului: fiecare contribuie la dinamica generală, chiar și atunci când nu se află în prim-plan. Vocile se întâlnesc în momentele cântate cu o armonie care sugerează ore lungi de repetiții, dar și o reală bucurie de a cânta împreună. Trupa sună incredibil, la fel vocile individuale în momente în care câte un actor iese pentru scurt timp din masa ansamblului, fără ca unitatea grupului să se piardă. Mișcarea scenică este foarte bine organizată și fluidă. Corpurile se intersectează, se grupează și se desfac cu o precizie care nu pare mecanică, ci organică. Rostirea nu pierde din acuratețe în ciuda efortului fizic. Ai în față tabloul unei trupe adevărate, în sensul aproape clasic al cuvântului: o comunitate artistică în care individualitățile se afirmă fără a rupe coerența colectivului. Spectacolul prezentat publicului nu este doar suma unor roluri bine jucate, ci rezultatul unei energii comune care circulă continuu între actori și care ajunge, inevitabil, și la public. Reverență, Tompa Miklós Társulat!
Oameni și zei / Emberek és istenek, text dramatic scris și regizat de Andrei Măjeri condensează în 15 tablouri o lume imperfectă, obosită, hăituită, secătuită de lumină. E greu să precizezi genul scrierii. E tragedie, e comedie neagră, e dramă, basm, e alegorie, e un eseu dramaturgic despre viață și moarte. Ideile abstracte au chip, sentimentele au date de stare civilă, personajele au identități interioare diferite uneori de cele sociale. Pentru că oamenii nu știu ce sunt și nici ce-ar putea fi. Pentru că lumea de aici este prea îngustă să nu aibă nevoie de lumea de dincolo. Pentru că existența miroase a moarte și a ratare. Pentru că viața calcă pe cioburi de nefericire și renunțare.
Înainte ca povestea să înceapă, imaginea dominantă este roata spânzurată în fața cortinei. Ea funcționează ca un semn prevestitor, o relicvă a unui accident deja întâmplat sau pe cale să se întâmple. Roata devine simbolul central al spectacolului, roata destinului, care se învârte fără milă; roata vehiculului, obiect banal devenit instrument al tragediei; roata giratoriului, metafora circulară a vieților care se intersectează fatal. "A fost o dată ca... Niciodată!". Suntem în basm? Nu, răsturnarea ironică anunță imediat demitizarea poveștii cu prințese. Primul personaj se prezintă simultan ca figură de basm și femeie reală, aflată într-o situație aproape ridicolă: "lucrez ca menajeră într-o pensiune... pentru că nimic nu vindecă mai bine o inimă frântă decât aspiratul pe 40 de grade." Drama personală se refugiază într-un material comic. Te simți ca la stand-up comedy. Urmează povești după povești. Personajele s-au jucat fără reguli de-a viața. Învinșii și învingătorii și-au schimbat între ei hainele, și-au încrucișat privirile fără să decidă soarta jocului.
Când cortina se ridică, apare un conglomerat spectaculos de caroserii și resturi mecanice. Întreaga structură este așezată pe o scenă rotativă (Scenografie: Adrian Balcau, asistent scenograf: Kata Mihalyz). Decorul este construit din mașini răsturnate sau tăiate, motociclete și biciclete deformate, roți, fragmente metalice și cadre sudate. O mașină este fixată pe verticală, cu ușile deschise ca niște aripi într-o imagine aproape mitologic, ca o pasăre mecanică prăbușită. Această structură creează un spațiu scenic instabil și periculos. Actorii nu se deplasează pe o scenă clasică, ci se strecoară printre epave, se cațără, se echilibrează, urcă, se contorsionează (mișcare scenică: Andrea Gavriliu). Prin rotire imaginea epavelor se reorganizează continuu, ca într-un caleidoscop al tragediei și poveștile personajelor par să se învârtă în jurul aceluiași punct fatal. Rotativa creează un paradox. Deși personajele încearcă să-și spună istoria proprie, decorul le amintește că toate aceste destine sunt prinse în același mecanism circular. Deasupra scenei apar și mesaje luminoase de avertizare precum panourile rutiere "Respectați limita 100." cu o funcție aproape ironică. Ele transformă spectacolul într-o metaforă a societății accelerate, unde avertismentele există, dar nimeni nu le mai ascultă.
Există mai multe ipoteze științifice, filozofice și culturale despre acele câteva secunde sau momente de conștiință care ar putea apărea în apropierea morții. Ele încearcă să explice de ce, în numeroase relatări, oamenii spun că "le-a trecut viața prin fața ochilor" sau că au trăit experiențe extrem de intense în clipa limită. Teoria activității cerebrale de "ultimă explozie" pornește de la ipoteza este că acest vârf de activitate ar putea genera senzația unei revizuiri accelerate a vieții sau a unor imagini extrem de vii. Fenomenul "life review" (revizuirea vieții) este explicat psihologic prin activarea simultană a rețelelor de memorie autobiografică, și reacția de supraviețuire extremă a creierului. În multe tradiții spirituale există ideea că în momentul morții sufletul își revizitează viața, conștiința traversează un spațiu de tranziție, realitatea devine simultană, nu liniară. Aceste concepții nu sunt confirmate științific, dar ele apar constant în mitologie, religie și literatură. Metafora spectacolului funcționează în această cheie, accidentul rutier devine clipa suspendată dintre viață și moarte, iar toate poveștile personajelor pot fi citite ca acele câteva secunde în care conștiința revizitează existența.
Există și ipoteza psihologică a "timpului dilatat". În situații extreme (accidente, căderi, pericole) mulți oameni spun că timpul pare să încetinească. Percepția devine hiper-detaliată, iar creierul procesează mai multă informație decât de obicei. Lectura spectacolului Emberek és istenek / Oameni și zei prin teoria "secundei dilatate dinaintea morții" explică nu doar structura fragmentară a poveștilor, ci și scenografia de scenă rotativă și apariția recurentă a anumitor personaje.
Dacă acceptăm această ipoteză, spectacolul poate fi privit ca o singură clipă de conștiință dilatată enorm. Un accident rutier sugerat de scenografia din caroserii zdrobite și de giratoriul fatal devine momentul inițial. În fracțiunea de secundă dintre impact și dispariție, mintea produce o explozie de memorie, imaginație și proiecții. Cele 15 tablouri nu mai sunt atunci povești independente, ci fragmente ale unei conștiințe aflate la limită. Această lectură explică perfect structura piesei în care episoadele sunt scurte, intense, aproape halucinatorii, personajele apar și dispar, tonul oscilează violent între comic și tragic.
Unul dintre cele mai interesante episoade este "Microbuzul cu critici", care funcționează ca o mică farsă grotescă despre puterea discursului critic. Criticii aflați într-un microbuz, într-un moment limită ajung să analizeze propria lor condiție. Autoritatea lor se fisurează. Replica potrivit căreia rolul criticului ar fi "să liniștească" și nu să tulbure e de o ironie tăioasă. Ea sugerează un mecanism foarte real al sistemului teatral, acela în care critica devine uneori parte a aparatului de legitimare, nu un instrument autentic de evaluare. Tabloul are o dimensiune aproape absurdă. Criticii, cei care judecă spectacolele, devin personaje de spectacol. În acest fel piesa răstoarnă raportul de putere, scena îi judecă pe cei care o judecă. Este una dintre cele mai reușite secvențe satirice ale textului. Așa cum plină de căldură și de solidaritate umană este monologul șoferului Hassan. Cea mai dureroasă strângere de mână devine o dureroasă înțelegere a nedreptății lumii (foarte bună interpretarea lui Miklós Levente Ördög). Într-o altă estetică, mustind de teatralitate, am apreciat scena dintre Marta (Dorottya Nagy) și Magda (Orsolya Moldován).
Textul este inteligent înglobând un umor nemilos, dar și o duioșie infinită. Nu avem o structură elaborată, dar cele câteva finaluri (dansul actriței, scoaterea pe brațe a politicianului) sunt orchestrate minuțios. Țesătura dramatică a fiecărui episod diferă în întindere și consistență, ritmul suie și coboară. Fiecare poveste adună o lume, fiecare lume crede în povestea ei. Pe blogul său, cu ani în urmă, dramaturgul și regizorul Andrei Măjeri scria "Artistul trebuie să dea înapoi umanității, să o reflecte prin propria viziune, cât mai intim, fiind totodată bine racordat la arta contemporană și la comunitatea sa. Oricare ar fi fost durerile vreunui travaliu creativ, mi-am aflat întotdeauna alinarea în a-mi imagina lumi. Spectacolele mele sunt etape din viața mea, întrebări despre mine și ceea ce mă înconjoară. Acest teren de joacă e paradisul meu, unul pentru care sunt extrem de recunoscător."
Textul oferă tuturor actorilor partituri generoase. Din masa compactă a ansamblului se desprinde, la un moment dat, o prezență care concentrează asupra ei întreaga tensiune a scenei: Actrița Fülöp Erzsébet care își interpretează propriul rol într-o confesiune teatrală brutal de sinceră. În mijlocul unei trupe tinere și energice, ea poartă pe umeri conștiința trecerii timpului.
Se simte în fiecare gest o neliniște profundă, sentimentul că terenul se îngustează, că luminile scenei se mută încet spre ceilalți. Dar în același timp există și orgoliul meseriei, refuzul de a se retrage în tăcere. Ea pare să spună, fără cuvinte, că încă mai are ceva de dăruit. La un moment dat, tensiunea se adună într-un strigăt care străpunge sala, o izbucnire care pare să vină dintr-o zonă foarte adâncă a ființei actorului, acel loc unde viața personală și rolul devin aproape imposibil de separat. Strigătul nu cere compasiune; este mai degrabă o revendicare a dreptului de a rămâne prezentă, de a fi pe mai departe o Zeiță a Teatrului.
Nu pot să trec peste acest moment fără a reda cuvintele pe care Fülöp Erzsébet le-a scris pe pagina sa de facebook despre întâlnirea sa cu regizorul Andrei Măjeri: "Respect și cred în teatrul regizoral, concomitent cu orice formă creativă nouă. Întotdeauna am căutat, am tânjit să lucrez cu un regizor, care să mă poată scoate din orgoliul actoricesc, care să fie atent la expunerea mea ca actor, care să cunoască în profunzime actoria, să o construiască și să o deconstruiască, care să ofere actorului oportunitate și libertate performativă, tratându-l în același timp ca pe un partener deplin, astfel încât să poată "ia aer", cum ar spune Pavis, sau, apropo, bucuria textului lui Barthes, să joace pentru bucuria jocului, astfel încât să aștepte cu nerăbdare premiera, iar apoi reluarea din seară-n seară. Cu atât mai mult, să-ți scrie un text personalizat, direct pentru tine.... Mulțumesc, Andrei Măjeri!"
Textul lui Măjeri surprinde foarte bine psihologia specifică mediului artistic. Actorul trăiește într-un paradox, are nevoie de admirație, dar este permanent expus judecății. Această tensiune produce un amestec de narcisism, anxietate și autoironie. Actrița nu este doar un personaj individual. Ea devine simbolul unor generații de artiști care au trăit epoci diferite ale teatrului și care se confruntă cu schimbarea gusturilor și a valorilor.
Mi-am amintit de un spectacol mai vechi de la Teatrul Dramaturgilor Români, Balul cimitirului, după George Astaloș, în care ambele personajele vorbesc despre viața lor cu o sinceritate bruscă, aproape brutală. În ambele universuri apare impresia că oamenii spun lucruri pe care nu le-ar spune niciodată în viața de zi cu zi.
"Eu - ultimul om de pe pământ? Sau poate primul?" Catastrofa nu este doar sfârșit; ea poate fi și început. Ultimul om poate deveni primul om al unei lumi noi. "Mama era ca marea, absorbea toate râurile și le dădea savoare". Comparația este de o mare frumusețe poetică. Mama devine un simbol al forței și al continuității, un spațiu în care toate experiențele se pot aduna fără a-și pierde sensul. Repetiția "Mama! Mama. Mămică!" aduce a regresie emoțională profundă. În fața sfârșitului lumii, omul se întoarce instinctiv la prima relație fundamentală, cea care l-a legat de viață. În același timp, finalul nu renunță la ironia care traversează întregul spectacol. Personajul aparține unei generații crescute în universul imaginilor și al mediilor digitale. Într-un moment de luciditate aproape absurdă, el își amintește că se uită pe telefon "la ultima transmisie MTV". Cultura pop și tragedia cosmică se întâlnesc într-o imagine paradoxală. Gestul final este de a transforma sfârșitul lumii într-o imagine: "Sfârșitul lumii - un videoclip."
Andrei Măjeri compune un polifonic recviem pentru umanitate. Monologul adună într-o singură voce istorii, memorii, frici, adicții. Figura tânărului prins în mașina răsturnată devine astfel axul secret al spectacolului. El apare în mai multe povești, discret, ca o umbră. În final îl vedem desenând pe geam silueta mamei și a copilului, o imagine de o simplitate devastatoare. Astfel, spectacolul se închide într-un cerc perfect de la giratoriul autostrăzilor la cercul intim al memoriei familiale. Citit în acest fel, spectacolul devine mai mult decât o colecție de istorii.
Este o frescă a umanității văzută din pragul morții. În acea clipă finală, individul nu își amintește doar propria viață, ci întreaga lume care l-a înconjurat: oameni, profesii, absurdități sociale, iubire, ridicol, speranță. De aceea titlul capătă o rezonanță profundă: Emberek és istenek / Oameni și zei. În momentul dispariției, omul devine pentru o clipă zeul propriei sale lumi, creatorul tuturor poveștilor care îi traversează conștiința.
În locul unei concluzii solemne, spectacolul lasă spectatorul cu imaginea unui om care își amintește, respiră și încearcă să mai înregistreze o clipă de viață. Umanitatea se adună în conștiința lui ca într-un iCloud. Iar această conștiință plină de amintiri, frică, ironie și dor devine ultima formă de viață a lumii.
(foto: Adrian Balcău)