Pentru 2026, anul în care Eugenio Barba va împlini 90 de ani de viață, 62 de ani de la înființarea Odin Teatret și 47 de ani de la fondarea Școlii Internaționale de Antropologie Teatrală, cunoscutul regizor alege Teatrul Grivița, un gest care poziționează deja această instituție, la șase luni de la nașterea sa, într-un veritabil și valoros dialog artistic internațional. Prin microstagiunea Eugenio Barba, Teatrul Grivița 53 inaugurează la cel mai înalt nivel Programul Internațional Personalități iconice, gândit de Chris Simion-Mercurian și Tiberiu Mercurian să definească spiritul acestui teatru pentru care nu și-au propus doar ziduri, ci mai ales un spirit, un parcurs distinct în peisajul cultural românesc, definit de valoare, experiențe culturale complexe, căutări în profunzimea actului teatral și performare "dincolo de luciul apei", dincolo de simplul joc scenic și facila "interpretare" de povești și personaje. La Grivița 53 nu se joacă, de fapt, nu se interpretează, nu se privește din sală, ci se simte, se trăiește profund experiența teatrală, fără delimitări spațiale și artificiale între emițător și receptor.
Programul aflat în plină derulare reunește 18 evenimente, din care patru spectacole Odin Teatret - Hamlet's Clouds (15-18 martie 2026), Compassion (12-13 martie 2026), Una giornata qualunque del danzatore Gregorio Samsa / An ordinary day in the life of the dancer Gregor Samsa (10-11 martie 2026) și The Thrilling Violinists (8-10 martie 2026), trei masterclass-uri susținute de Eugenio Barba și Julia Varley (14-16 martie 2026), trei ateliere dezvoltate de Antonia Cioază și Jakob Nielsen împreună cu Eugenio Barba (8-10 martie 2026) și un performance - Fiesta - o conexiune artistică între comunitatea Grivița 53 și actorii de la Odin Teatret (21 martie 2026).
Într-o lume accelerată și tehnologizată, scena devine un loc în care vulnerabilitatea umană poate fi explorată, înțeleasă, asimilată și asumată. Iar pentru Eugenio Barba, teatrul rămâne o formă de conectare umană și în același timp de rezistență culturală. De ce au oamenii nevoie de tragedie, s-a întrebat el retoric. Pentru că tragedia ne arată exact vulnerabilitatea. Așa încât teatrul nu mai înseamnă doar spectacol, ci mai ales un spațiu al reflecției colective, al energiei umane autentice, al interconectării conștiințelor individuale într-o lume din ce în ce mai scindată, mai individualistă.
Teatrul-experiment presupune pe de o parte ani întregi de repetiții ca parte din acest studiu antropologic aprofundat, pe de altă parte o incredibilă libertate de a exprima semiotica emoțiilor, de a te conforma mai ales logicii stărilor interioare, fără crisparea de a greși.
Eugenio Barba creează în spectacolele sale contexte teatrale în care integrează fragmente de realitate și reinterpretări de texte, voci, simboluri, idei, gesturi, stări, costume minimaliste ori dense, adesea în culori tribale.
Unul dintre aceste performance-uri este Compassion, spectacolul Juliei Varley, cea care îi stă alături lui Eugenio Barba în studiul antropologic al teatrului experimental deja de 50 de ani. O viață.
Gândit ca spectacol performativ ritualic, Compassion reunește trei povești, din care primele două sunt inspirate din realitatea contemporană, dar ne trimit spre a treia, către mit și esența umană. "De la un călugăr yazid care plantează un copac în deșert la dragostea unei refugiate cecene și figura lui Tiresias, spectacolul propune o reflecție asupra empatiei, memoriei și fragilității umane într-o formă scenică concentrată și intensă", este precizat în caietul-program al evenimentului.
Pe axa istoriei umanității, compasiunea este asumată anamnezic, ca o retroversiune, ca necesară întoarcere la origini, la esențe, la scrierea mitului.
Fără să se ajute de elementele spectacolelor realiste, adică în lipsa unui fundal muzical, fără design de lumini și doar printr-o recuzită minimalistă, simplificată până la simbol, precum pânzele albe stropite cu roșu, cărțile de joc, para agățată în copacul neroditor, fâșia de pânză neagră ce devine toiag, plus cele trei costume tradiționale ritualice ale personajelor întrupate de Julia Varley, spectacolul (deși e impropriu numit așa, căci nu include nimic din elementele unui show) își construiește semiotica experiențial, transmițând totul exclusiv prin gesturi, voce și energii interioare. Încât nu e nevoie nici măcar de traducere. Deși limbile în care se rostesc incantațiile sunt străvechi, dar tocmai de aceea inteligibile prin limbajul universal al trupului, dar mai ales al sufletului. Așa încât frazele, rostite din când în când în engleză și care figurează osatura poveștilor, par numai un ecou în rezonanță cu stările, esențe volatile, dar dens emanate.
Prima poveste. Satul arde... E război în Siria. Și totuși, o femeie-călugăr plantează un pom în deșert și-i cere lui Dumnezeu să-i aducă înapoi păsările. Scoarța copacului este din pânză albă stropită cu sânge. Un giulgiu al sacrificiului, ale cărui ramuri firave se frâng. Și totuși, rugăciunile, așteptarea, speranța că pomul va crește, va rodi și va atrage într-o zi sufletele înaripate ale celor plecați este (lait)motivul incantațiilor în limbi ancestrale, în limbajul disperării, al credințelor străvechi, al unei firave speranțe că păsările, acele aripi care poartă de grijă celor vii, se vor întoarce totuși. "Memoria e ceea ce rămâne după ce am uitat", rostește la un moment dat poetica sufletului transfigurat al mamei primordiale ce face recurs la retorica ritualică a inimii pornite în căutarea memoriei celor pierduți. În război, apa devine aur, pomii nu mai fac rod, iar țipetele femeii, incorporate ca triluri ale diferitelor păsări chemate, sfredelesc aerul. Julia Varley, devenită acum femeia ancestrală, caută tonalitățile călugărului șaman, alternând între gâjâielile transei, țipetele stridente ale disperării și vocea rece, impersonală a neputinței. Dar oamenilor, ce le mai rămâne după ce și-au pierdut păsările? "Păsările zboară să ducă mesaje către celelalte creaturi din împărăția lui Dumnezeu. Păsărilor, trimiteți-mi un mesaj. Veniți înapoi, păsări, este primăvară... Dumnezeule al meu, ai compasiune pentru mine!"
Povestea a doua. Douăzeci de kilometri de Siria. Este primăvară. Suntem în Cecenia. "Apa e aur. Am trecut prin 10, ba nu prin 20 de orașe distruse și am ajuns în țara minunilor. Dar în țara minunilor, normalitatea nu le-a fost de ajuns oamenilor". Julia Varley e acum maica cecenă îmbrobodită ce-și plânge pierduții, pe care îi numără și-i numește după chipul unor cărți de joc: Yusuf, Mohamed, Ahmed, Fatima, Ali, Kerim, Idris... Câte suflete pierdute la masa de joc a celor care își împart tactic lumea fără să le pese că jetoanele pierdute sunt de fapt oameni care aparțin cuiva, care iubesc pe cineva, care dor în inimile unor familii! De pildă Yusuf, bărbatul acestei cecene, cel care și-a schimbat costumul de ginere cu uniforma, spunându-i soției: "Tu ești singura țară pe care o iubesc și pe care am să o apăr. Blestemată țară", își zdrobește zadarnic urletul acum văduva lui, "blestemată țară!". Apoi tăcere. Resemnare. Revoltă. "Nu, nu vreau să-mi amintesc, fiindcă memoria se ascunde în morțile celor vii."
Țipetele stridente devin limbaj universal atunci când sfâșie carnea, aerul, căci moșmânda alcătuită dintr-o pânză de giulgiu albă stropită cu sacrificiu însângerat cere să fie jelită. Glasul devine un lătrat repetitiv, un schelălăit prelung, o coborâre în infernul pierderii, un muget gutural, animalic. E tot ce a mai rămas de făcut. Fiindcă e dreptul morților să li se urle pierderea. Dar e și datoria viilor să-și scoată ritualic sufl(et)ul din piept și să-l închine nu doar tenebrelor pământului, ci și neclintirii cerului. "Allahu Akbar! Am fost atât de fericiți... Vino înapoi, Yusuf, întoarce-te..." Gesturile sunt dans, rit, sarabandă paroxistică, dezlănțuire a suferinței. O suferință soră cu nebunia. "Yusuf, ai milă de soția ta!..."
Povestea a treia. Ajungem în Teba. Cea care ne vorbește este acum Tiresias, prezicătorul orb care cunoaște destinul tragic al lui Oedip și al fiicei sale, Antigona. Cu o pensulă, Julia Varley își pecetluiește ochii cu tuș negru, în formă de cruce. Tiresias are darul de a înțelege limba păsărilor din prima poveste și sufletele celor coborâți în Hades din a doua poveste. Iar în cea de a treia poveste, Tiresias este deja preschimbat în femeie; e cea care a avut curajul de a înfrunta șerpii împerecheați, fiindcă se spune că din zece părți, femeia simte nouă, iar bărbatul una.
Suntem în cei șapte ani profetici în care Tiresias, blestemat să devină femeie, poartă îndoliatele-i profeții în părul negru și încâlcit, încununat cu o coroană galbenă înfățișând un cuib de șerpi. "Șapte sunt porțile Tebei", iar Antigona este deja pedepsită fiindcă a căzut în dizgrația regelui, ascultând de datoria inimii și îngropându-și fratele.
Cântecul lui Tiresias are fluența transei profetice. Aceeași limbă ancestrală în care se rostesc incantații, gemete, sunete redundante pecetluiește faptele. "Ritualul purificării satului ia sfârșit. Familiile și-au îngropat morții. Multe au fost trăite, multe cuvinte au fost rostite. Dar nimeni nu cunoaște ultimul cuvânt."
Toiagul lui Tiresias e o fâșie de cârpă neagră. E doliu și vulnerabilitate deopotrivă, o cârjă pe care nu se poate sprijini, dar pe care are datoria să o poarte ca pe un dat. "Nebunia e un dar al zeilor. Nebunia nu respectă legea. Nebunia e molipsitoare și din moarte duce spre nemurire". Fiindcă "Antigona nu a murit". Creon o ajută să devină un mit. Ea se întrupează în femeia care și-a pierdut fiii în război și acum îi caută sub fiecare giulgiu. Iar pământul este presărat cu pânze albe însângerate. Și sub fiecare e cineva. Deși sub niciuna nu e fiul acelei mame care încă speră. "Nu știu cine e, nu știu cine e...", spune femeia în transă, ridicând pânză după pânză, pierdută în pelerinajul doliului. "Iubire irezistibilă, care răpești viața oamenilor..."
Mesajul e puternic. Vocea ritualică a Juliei Varley pătrunde prin carne și oase, deși spune că "viața usucă repede lacrimile când nu le verși pentru tine". Dar Antigona ei este deja mit. E tragedia omului prins între legea umană, absurdă, care pornește războiul, și legea divină, care face din iubire datorie. Din sală, ești tras ca în transă în perimetrul ritualic al scenei. Te contopești cu esența maternității pornite în căutarea oricărei slabe urme de viață. Deschizi ochii mari ca la naștere și privești fix în față destinul umanității. Te privești pe tine în oglinda lumii. "Cine merge dimineața în patru picioare, la prânz în două și seara în trei? Antropos..."
Și abia atunci, ca spectator, îți primești profeția finală: "Cine va avea compasiune pentru tine?". Profetul se retrage. Mesajul rămâne pe frontispiciul sălii teatrului. Pentru neuitare. Sau îl iei cu tine?
(foto: Teatrul Grivița 53 & Odin Teatret)