Nu altfel se prezintă ultima îndrăzneală scenică, lansată pe piața prezentului la Naționalul clujean de montarea lui Tudor Lucanu după piesa lui John Osborne Privește înapoi cu mânie. Cu formația cocoțată pe o platformă deasupra scenei, care înnoadă termenul furie în arpegii incitante spre a face legătura cu mișcarea "tinerilor furioși englezi" din anii postbelici, afirmați năvalnic prin anii '50 ai secolului trecut, crunt dezamăgiți de calitatea vieții aduse de libertatea câștigată prin sacrificii. După acest intro intens, tulburător, membrii formației coboară pe scena amenajată ca "apartament cu o singură cameră al familiei Porter" (indicația dramaturgului). Locuință modestă dintr-un oraș muncitoresc în care se înghesuie trei persoane: Jimmy Porter (Tudor Jula), Alison, soția lui (Ioana-Maria Repciuc) și prietenul lor Cliff (Ștefan Dogaru). Semn că după război, din lipsă de spațiu locativ, trăiau într-un apartament mai multe familii, nu numai în Estul european până în URSS, ci și în Anglia. Dar acest amănunt nu este subliniat în spectacol. Dimpotrivă, acțiunea se vrea amplasată cât mai încoace, spre societatea tot mai corozivă de azi. Evident că regizorul a operat cu tăieturi și adăugiri. Textul tradus în românește de Any Florea și Nicolae Minei conține 120 de pagini în volumul I de Teatru englez contemporan apărut în 1968, ceea ce e abuziv de mult. Adăugirile sunt textuale și muzicale.
Comentariile muzicale din afara piesei sunt creațiile lui Radu Dogaru mulate pe subiectul orientat cu precădere pe drama domestică inspirată de "tinerii mânioși" de pe scenă. Mai exact, reprezentantul acestei mânii este Jimmy, un coleric violent, în război permanent cu toată lumea. Scenografia spațiilor suprapuse, prevăzută de Zsófia Gábor, distanțează planimetria limbajelor scenice, fără o separare temporală a discursului teatral. Scenele au coeziune de ansamblu cu exacerbarea emoțiilor personajelor în ritmurile tensionate ale instrumentelor folosite (chitară, orgă, vioară și mai ales percuție). Îndemânarea actorilor în mânuirea instrumentelor e uimitoare. Te întrebi dacă ei sunt actori sau membrii ai unei formații rock ce reușesc să-și armonizeze vocile, de cele mai multe ori, în ciuda unor stridențe, discrepanțe întâmplătoare, nedorite. Poate indicațiile din textul original, conform cărora Jimmy cântă la trompetă, au declanșat, inspirat și implementat în spectacol complementaritatea muzicii. Prestația muzicală a actorilor, impresionantă în sine, supradimensionează conotațiile intrigii până la semnificațiile unui manifest etic asupra violenței în familie sau chiar posibil femicid.
Câte femei mai trebuie să fie abuzate? Câte femei mai trebuie să fie ucise? Se repetă, pe muzică detunătoare, în final. Desigur, avem de a face cu o deplasare de sens. Osborne pune în evidență doar relația toxică dintre Jimmy și Alison. Este vorba despre o violență psihologică, nu fizică, dar nu se știe când ea poate ajunge și fizică. Este avertismentul suprem conținut în mesajul spectacolului. Un mesaj desprins din prezentarea vieții în comun a indivizilor dezabuzați din clasa de mijloc. Tineri dezamăgiți, revoltați, care nu-și găsesc locul într-o societate tot mai absorbită de rigiditate și decadență.
Violența extremă e încarnată în personajul central Jimmy Porter. Tudor Jula face un rol memorabil, el domină tot, e tipul nonconformistului. Inteligent și cinic, vulcanic și nepăsător, el sfidează morala și amestecă iubirea cu ura. De origine socială modestă, deși școlit, el vinde dulciuri într-o tarabă din piață (realitate slab evidențiată în spectacol sau deloc). Pe lângă jocul debordant aplicat personajului, Tudor Jula se dovedește un baterist formidabil prin diferențierea ritmurilor susținute, uneori punctând de sus semnificația unor replici rostite pe scândura scenei. Plăpândă și introvertită, sentimentală și lipsită de personalitate este Alison desenată discret de Ioana-Maria Repciuc. Jocul ei e legat literalmente de scândura de călcat, simbol al supușeniei extreme, ceea ce îi dă voie lui Jimmy s-o ironizeze ca "inanimată". Caracterul mai voluntar al Helenei, prietena lui Alison, e schițat în linii tăioase de Cecilia Lucanu-Donat. Helena nu devine subit exuberantă după ce devine amanta lui Jimmy. Își conservă demnitatea șifonată și se comportă în limitele normalului. O surpriză e apariția în rolul colonelului Redfern a lui Ioan Isaiu, cunoscut actor de telenovelă românească. Aici sobru, distant, subliniind prin simpla lui prezență decalajul dintre generații.
În realismul crud al tratării subiectului, finalul strecoară cu dibăcie o undă de resemnare amară. Alison se întoarce, umilită, la Jimmy ca să trăiască în peștera cu urși și veverițe. Jocul lor de-a ursul și veverița va continua? Nu se știe dacă această insinuare devine realitate sau nu. Viitorul e plin de necunoscut. Nu se știe când pe Jimmy îl va apuca un nou acces de furie.
(foto: Nicu Cherciu)