Regizat de Radu Apostol, cu textul scris de Mihaela Michailov, cu o scenografie imersivă bine pusă la punct de Gabi Albu și cu o distribuție variată, Pe limba ta ne introduce pe toți în lumea celor hipoacuzici și a celor care nu aud deloc, o realitate pe care nu mulți o conștientizează în societate. Astfel, spectacolul vine și ne spune, pe limba noastră, că limbajul continuă să fie un sistem de comunicare cu multe straturi istorice, sociale și politice. Dacă ne propunem să le identificăm, și vă invit să o faceți mergând la acest spectacol (următoarea reprezentație e pe 27 martie 2026, la Sibiu, Teatrul Gong), descoperim că avem o response-ability (Donna Haraway) pe care o putem cultiva ca un liant vindecător și relațional în această perioadă acută de conflicte tensionate și de alienare.
Într-un interviu acordat Buletinului de București, Mihaela Michailov vorbește despre necesitatea includerii unor "categorii invizibilizate" în cadrul reprezentărilor culturale. Nu pot decât să confirm că, în sfârșit, m-am văzut pe scenă, dar și în afara ei, este probabil primul spectacol pe care îl înțeleg auditiv în întregime. Ca persoană cu hipoacuzie bilaterală acută, îmi este destul de dificil să înțeleg ce vorbesc actorii pe scenă și tocmai de aceea consult mereu textul piesei de teatru, acolo unde acesta îmi este disponibil. Totuși, încerc mereu să văd partea bună și sunt recunoscătoare că un astfel de proces mă îndrumă spre o documentaristică a spectacolului, îl pot revedea și resimți printre rândurile cuvintelor scrise.
Pe limba ta, însă, are un loc special în cutia mea cu experiențe inedite, spectacolul s-a întrepătruns în simțurile mele, a fost ceva inovativ pentru mine, auzul și văzul au făcut metonimic schimb de locuri. M-am simțit reprezentată. Am putut vedea ca să aud clar, citind pe buze, și am putut auzi ca să văd limpede, datorită aparatului auditiv. Chiar dacă mi-au scăpat câteva cuvinte, Adrian (prietenul imaginar al Irinei) mi-a fost la "în-de-mână", ca o prezență caldă și înțelegătoare, plină de umor, ca o punte gestuală între două lumi care co-există. Experiența Irinei (Maria Filip) este diferită de a mea, ea nu poate auzi deloc, dar se încăpățânează să-și păstreze autenticitatea prin limbajul semnelor. Și este o personalitate fantastică, aș fi vrut să am curajul ei, la 20 de ani. De câte ori n-am auzit și eu cuvântul "trebuie": "trebuie să vorbești", "trebuie să mergi la școală", trebuie și trebuie și trebuie... Eu pot auzi doar cu ajutorul unui dispozitiv tehnologic, dar nu foarte bine, mă străduiesc să-i invit pe oameni spre deschiderea de a se repeta, de a vorbi cu fața spre mine, mai tare, mai rar, fără mască (perioada Covid a fost îngrozitoare) sau pe lumină, întunericul îmi rupe contactul cu auzul văzut pe buze. În schimb, apreciez acum altfel tăcerea completă pe care mi-o oferă neutilizarea aparatului auditiv. Mi-a luat mulți ani să realizez că, de fapt, nimeni nu aude perfect, că mă luptam să fiu inclusă într-o lume care la rândul ei făcea același lucru. De aceea este un spectacol pe care ar trebui să-l vadă cât mai mulți oameni, pentru că nu este despre noi vs. voi, ci despre noi împreună cu voi, noi care vă înțelegem pe voi, dar și voi care ne înțelegeți pe noi. Nu este nevoie de compromisuri, cu atât mai puțin de compasiune, ci de co-existență, co-respect, co-emergență, co-devenire.
M-am bucurat să aflu că spectacolul se bazează pe o documentare realizată la Liceul Special pentru Deficienți de Auz "Sfânta Maria" și pe interviuri cu persoane hipoacuzice, cu specialiști din domeniul psihologiei, cu profesoare și activiste pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. Tocmai asemenea intervenții au conturat un spectacol-univers, cu experiențe diferite, în care oamenii au nevoie să fie acceptați așa cum sunt, cu sensibilitățile și plurivalențele lor. Datorită acestui spectacol-incursiune, am aflat și istoria școlilor pentru copiii care nu aud, traversând perioadele de la începutul secolului XX până în prezentul liceelor speciale pentru cei care au astfel de deficiențe de auz. Eu nu am învățat niciodată Limba Semnelor Române, mi s-a părut un teritoriu care nu-mi aparține, dar în care îmi fac curaj să intru. În schimb, am răsfoit cu Irina filele lecțiilor de logopedie din copilărie, am experimentat împreună învățarea și simțirea sunetelor "b" și "p". Tactilitatea sunetelor rămâne până în ziua de astăzi cea mai precisă formă de a simți vibrațiile lumii înconjurătoare, fie că este vorba despre mașini, avioane, trenuri, bâzâitul electronicelor sau maleabilitatea și fragilitatea unui balon gol. Din punctul meu de vedere, Pe limba ta este un spectacol al interacțiunilor umano-mediale, în care sunetele se joacă de-a frații în propoziții vorbite, vizuale, gestuale, iar tăcerea se resimte în acel balon ca o lume-filtru pe care trebuie să o strângi în propriile mâini.
(foto: Centrul de Teatru Educațional Replika)