Proiectul Almei Klein a prins viață, firesc, tot pe scena Teatrului Nottara, regia aparținând Letei Popescu, care deschide o reflecție mai largă asupra temei tuturor alegerilor decisive dintr-o viață. În nicio alegere nu suntem conduși de o singură convingere limpede. O multitudine de impulsuri, temeri și dorințe coexistă și se contrazic. Fiecare decizie devine astfel rezultatul unei confruntări interioare, în care nu există o instanță absolută care să valideze fără echivoc direcția aleasă. Nici recurs la soluția inițială nu există. A decide înseamnă, inevitabil, a lăsa în urmă variante posibile ale propriei vieți, a accepta că niciuna dintre vocile interioare nu poate fi ascultată pe deplin fără a o reduce la tăcere pe cealaltă. O altă idee inspirată este trimiterea la alte scrieri ale lui Elif Shafak, cum ar fi Bastarda Istanbulului și Cum să rămâi lucidă într-o epocă a dezbinării.
Ceea ce particularizează această montare este parfumul ei oriental, discret, dar persistent. Spațiul este dominat de o pernă orientală supradimensionată, moale și instabilă, un loc al confesiunii, dar și al pierderii de sine, iar în fundal, sugerate prin lumină și mișcare, valurile Bosforului torc lent, ca o prelungire a gândurilor contradictorii ale personajului principal. Nu este un exotism decorativ, ci o textură care se infiltrează în muzică, în cromatică, în unduirea mișcărilor, în relația cu timpul. Bogdan Spătaru (scenografie și lighting design) a făcut o călătorie la Istanbul pentru a înțelege mai bine viața orașului, astfel Istanbul a devenit un adevărat personaj zgomotos, viu, colorat, învăluit în arome. Muzica originală este compusă de Mihai Dobre (Șuie paparude) și adună în ea influențe orientale și ecouri metafizice. Nu lipsește un umor fin, uneori abia perceptibil, care nu contrazice gravitatea temelor, ci o învăluie, o face respirabilă.
Personajul narator este interpretat de Valentina Gheorghiu, o tânără și frumoasă actriță care seamănă izbitor cu Elif Shafak. Umorul ei vine din conștientizarea dilemelor personajului. Uneori își observă vocile cu o ironie aproape tandră, alteori este copleșită de ele. Trecerile de la o stare la alta sunt fluide, iar leitmotivul "Mi-e frică. Am nevoie de o poveste." o transformă într-o Șeherezadă modernă al cărei crunt stăpân îi este propriul sine. Valentina Gheorghiu, despre frământările personajului ei: "Fiind actor, viața personală se reflectă în viața de creație, întotdeauna ești atent la ce se întâmplă, cum se întâmplă, ce simți, ce gândești. Altfel spus, eu nu am copii și nu știu cum ar fi să mă trezesc în situația asta, dar cred că se poate și una, și alta cu ajutorul celor din jur, cu ajutorul lui Dumnezeu. Și merită să trăiești viața din plin cu toate provocările ei."
Firul romanului trasează firul dramatizării. Întrebările, fricile, frustrările, dialogul cu scriitoarea plecarea la Boston, întoarcerea la Istanbul, întâlnirea cu Eyup, căsătoria, nașterea, singurătatea, depresia.
Scena bibliotecii funcționează ca o subtilă ruptură de convenție teatrală. În clipa în care "biblioteca din Boston" este invocată, nu decorul se schimbă radical, ci direcția privirii. Lumina se aprinde brusc peste sală, prin această inversare spectatorii devenind vizibili. Se produce un scurt vertij, întrucât nu mai privim, ci suntem priviți. Degețicile (vocile) se opresc pentru o fracțiune de secundă, ca și cum ar descoperi o lume nouă. Privirea lor nu este neutră, ci încărcată de uimire și curiozitate. Până și vocile, care până atunci păreau autonome și autoritare, devin pentru o clipă naive, aproape copilăroase în fața acestei "colecții umane". Publicul devine, simbolic, o arhivă de identități posibile. Suntem niște "biblioteci vii", niște cărți, nu într-un sens ironic, ci cu o tandră mirare, ca și cum fiecare chip ar conține o poveste care așteaptă să fie citită.
Momentul nașterii este reprezentat ca o explozie de energie și vulnerabilitate în același timp. Toate vocile participă, o susțin și o destabilizează simultan, iar sunetul valurilor crește ca și cum însăși marea ar împinge viața spre exterior. O pânză lungă, fluidă leagă trupurile, un cordon ombilical simbolic se prelinge pe scenă. Sarcina nu mai aparține doar naratoarei, ci tuturor vocilor ei, se naște un copil universal dintr-o mamă universală.
Nașterea nu aduce liniște, ci deschide o altă falie, aceea a depresiei. Demonul amiezii se instalează autoritar. Vocile nu mai dialoghează, ci se contrazic, se suprapun haotic, iar naratoarea începe să se piardă în ele, incapabilă să mai distingă care îi aparține.
Apariția djinnului rupe brutal fluxul poveștii. Totul se oprește, vocile cad aproape simultan, ca secerate de o forță invizibilă, iar muzica dispare, lăsând loc unui sunet grav, profund, care pare să vină din interiorul corpului, nu din exterior. Djinnul (Gabriel Răuță) are o formă materializată, dar el este de fapt o umbră, o eroare a luminii. El destabilizează universul feminin, amplificând tot ceea ce există deja, frica, vinovăția, neputința, senzația de pierdere a sinelui. Întregul spectacol lasă senzația că identitatea nu poate fi o unitate stabilă fără o negociere continuă între vocile care ne locuiesc, iar maternitatea, departe de a simplifica această ecuație, o complică până la limită.
În roman, Elif Shafak le numește Degețici. În spectacol, sunt niște domnișoare-voci. Ele nu intră brusc, ci se infiltrează, mai întâi ca șoapte suprapuse, apoi ca prezențe distincte, fiecare purtând o identitate recognoscibilă nu doar prin costum, ci prin felul în care decupează spațiul. Domnișoara Practică - Corina Dragomir, Domnișoara Doctă - Luminița Erga, Domnișoara Ambițioasă - Cristina Juncu, Doamna Derviș - Ioana Calotă, Doamna Griș cu Lapte - Crenguța Hariton și Blue Belle Bovary - Ana Radu sunt sarea, piperul și fisticul spectacolului. Jocul actrițelor evită în mare proporție două capcane, solemnitatea excesivă și caricatura. Tonul nu este nici grav până la rigiditate, nici ludic până la superficialitate, el pendulează fin între autoironie și vulnerabilitate. Umorul apare din decalajul dintre ceea ce simt personajele și felul în care încearcă să controleze sau să explice acel sentiment. Blue Belle Bovary se mișcă fluid, senzual, alunecând printre celelalte, apropiindu-se periculos de trupul oricărui bărbat fără a cere permisiune. În contrast, Domnișoara Doctă își trasează drumuri ferme, aproape geometrice, tăind scena cu gesturi precise, ca și cum ar încerca să pună ordine într-un haos care nu mai poate fi ordonat. Domnișoara Ambițioasă apare încordată, prinsă într-o rigiditate care îi blochează respirația, fiecare mișcare fiind un efort, o demonstrație de voință dusă până la sufocare. Domnișoara Practică taie fața celorlalte, se infiltrează în grupuri dovedindu-și mereu utilitatea. Iar, Doamna Griș cu Lapte, aparent caldă și rotundă în gesturi, aduce cu sine o tandrețe care, treptat, se dovedește copleșitoare, aproape devoratoare (coregrafia Florin Fieroiu).
Actrițele se feresc să joace idei (maternitate, identitate, depresie). Ele caută situațiile profund umane, tratate cu seriozitate, dar fără a pierde niciodată capacitatea de a se privi din afară. Se lucrează pe contrapunct: atunci când textul devine grav, jocul introduce licăriri de umor, iar când situația pare ludică, țâșnește un substrat real de tensiune. Fiecare își păstrează identitatea, însă umorul apare exact din faptul că ele sunt "prea mult": prea sigure, prea seducătoare, prea organizate, prea materne. Nu trebuie să caute efectul comic, ci să creadă total în propria lor logică, iar comicul se naște din ciocnirea acestor logici.
Ana Radu în Blue Belle Bovary marșează pe un "sexy" în mod ostentativ, îndepărtându-se de o senzualitate firească, abordând rolul într-o manieră bufă. Luminița Erga nu este o caricatură de intelectual. Cu aplomb și acuratețe în replici, Domnișoara Doctă este o prezență sinceră convinsă că poate explica totul, iar precizia cu care livrează răspunsuri sau dă exemple cu femei celebre produce, involuntar, un umor sec. aproape inconștientă de sine; tocmai această naturalețe devine uneori comică în contextul tensiunii generale. Domnișoara Ambițioasă (Cristina Juncu) nu e ridicolă prin intenție, ci prin excesul de control care o blochează, iar Crenguța Hariton în Doamna Griș cu Lapte stimulează simțurile cu rețete orientale și ne aduce aminte de grija pufoasă a bunicilor noștri. Corina Dragomir în Domnișoara Practică încarcă personajul cu pragmatism masculin și cu un soi de șmechereală balcanică. Ioana Calota-Philippide în Doamna Derviș împrăștie o energie palpabilă care calmează spiritele contradictorii și atenuează exploziile afectivo-hormonale. O apariție stranie este Cristina Stoica Ivanciuc în Doamna Ağaoğlu, scriitoarea turcoaică la care personajul narator se raportează cel mai mult. În acest harem de talente, Gabriel Răuță vine cu o masculinitate pozitivă în postura soțului Eyup, ca să se metamorfozeze apoi într-un malefic și cinic Poton.
Spectacolul impresionează prin coerența imaginarului și forța vizuală ceea ce echilibrează căderile bruște în realism din unele replici. În anumite momente, accentul pe solidaritatea feminină alunecă ușor spre un tip de discurs recognoscibil ca activism contemporan, explicit formulat, care riscă să simplifice ceea ce, în restul construcției, este profund ambiguu și nuanțat. Paradoxal, tocmai această explicitare erodează misterul femininului pe care spectacolul îl construiește cu atâta finețe în celelalte secvențe. Vocile, atât de bine individualizate ca tensiuni interioare, tind uneori să se uniformizeze într-un cor cu mesaj, pierzând din contradicțiile care le făceau vii. Există pasaje în care repetiția intenționată a mișcărilor sau a registrelor sonore nu mai adâncește sensul, ci îl diluează, dând senzația de ușoară trenare. Spectacolul funcționează cel mai bine atunci când tensiunea este în mișcare, când vocile se ciocnesc sau se transformă; în momentele în care această dinamică este dublată de mesaje concrete și explicite, energia spectacolului scade. În replici, în gesturi sau în interacțiunea cu publicul (precum scena bibliotecii), apare o autoironie caldă, care împiedică spectacolul să devină fundamental tezist. Astfel, montarea rămâne valoroasă tocmai prin această tensiune între gravitate și ludic. Se vede că Letei Popescu îi place să se joace și să asculte povești pe care să le dea mai departe. "Lapte negru este, în fond, o poveste, iar ceea ce încerc eu să brodez pe dedesubt este un manifest despre povești, pe care îl împrumut de la Elif Shafak, de altfel, care este o campioană a poveștilor." (Leta Popescu).
Publicul va iubi această poveste. Micile excese sau dilatări de ritm nu anulează forța ei, ci o umanizează, amintindu-ne că, asemenea naratoarei, spectacolul însuși este un organism în căutare de echilibru. Din dubla perspectivă, a conflictului dintre vocație și maternitate și a dificultății de a alege, Lapte negru devine o meditație lucidă asupra condiției de a trăi între opțiuni care nu se exclud complet, dar nici nu se împacă vreodată pe deplin, fiind mai mult decât o confesiune. Avem nevoie de o poveste!
(foto: Victor Diaconu)