Texte scrise de dramaturgul german în perioada pandemică, traduse (primele două) / pe cale de a fi tradus (al treilea) în românește de Elise Wilk, Ex, Ellen Babić, Egal formează o E-trilogie a intimității pe cale de a fi pulverizată pe bază de adevăruri care dau în clocot și cu capul de pereți cam tot ce se (nu se) știa. Un cuplu, o seară (urmată de o noapte), un terț (nu și la Egal), o sufragerie (mai țineți minte acest antic neologism folosit, cândva, pe post de living?), oarece sticle de vin, o nevăzută ușă de intrare în apartament & soneria din dotare, la fel de nevăzute alte încăperi ale casei.
Underground-ul de la Mic (rog, pe această cale, direcțiunea Teatrului Mic să dea un nume doar al lui acestui spațiu cu totul special al casei ce adăpostește Sala Studio, poate cel mai ofertant spațiu teatral din Bucureștiului primăverii lui 2026) e decorat, atât pentru Ex, cât și pentru Ellen Babić, de Theodor-Cristian Niculae. Canapea, scaune, covor, fotolii, măsuțe, o masă de bucătărie open-space în cazul lui Ex, un birou masiv pentru Ellen Babić. În ciuda abundenței din enumerare, nici o aglomerare. Spațiul e aerisit, permite deplasarea lejeră a personajelor, trecerea lor subtilă din prim-plan în penumbră, revenirea lor intempestivă în miezul acțiunii.
Așezați pe trei dintre cele patru laturi ale lungului drum al piesei către spectacol / al vorbelor spre fapte, spectatorii sunt uneori teribil de aproape de actori, pentru ca, alteori, să mijească ochii pentru a le surprinde trăsăturile. Fiecare om din public își montează propriul spectacol. În funcție de locul pe care îl ocupă, în funcție de atracțiile pe care le simte, în funcție de inspirație, în funcție de noroc.
În Ellen Babić, eclerajul se bazează exclusiv pe surse de lumină de găsit în orice casă non-teatrală (chiar, există case în care nu se joacă teatru?). În Ex, mai era loc de ceva lumini de scenă, în Ellen Babić, nici un reflector, doar o suită de veioze și lampadare. Niciodată teatrul n-a părut o mai firească parte a realității cotidiene. O bijuterie artistică!
Vestimentațiile alese de Sabina Reus (la rândul său parte din echipa artistică a ambelor producții discutate) potențează senzația de familiaritate. Personajele nu aparțin unei scene, unui spațiu străin, intimidant, de neatins, garderoba lor e dintre cele mai firești. Chiar și atunci când, de pildă, negrul hainelor lui Wolfram (Marin Grigore), directorul de școală din Ellen Babić, spune ceva major despre personaj, el nu pare ales de un designer de costume profesionist, ci doar opțiunea cuiva care nu preferă neapărat culorile.
***
Wolfram, așadar. Vizitatorul cuplului Astrid (Diana Cavallioti) - Klara (Silvana Mihai). Astrid, colega & subalterna lui Wolfram. Klara, partenera lui Astrid. O vizită anunțată, prilej de oarecare tensiuni între cele două gazde. Oarece, dar nu majore. E neclar dacă Astrid își dorește sau nu ca iubita ei să participe la întâlnirea cu Wolfram. Poate că nu, poate că da.
Ce e cert e că Ellen Babić e întâlnirea, dialogul, lupta, skanderberg-ul dintre un el și o ea, un adult și o adultă, un director de liceu și o profesoară cu mare experiență, la care asistă o tânără și o mână de spectatori. Tânăra Silvanei Mihai e un privitor, o anexă, o victimă, un învățăcel, o dublă victimă și încă ceva pe deasupra (de aflat spre finalul spectacolului ce). Primul ei monolog masiv, cel în care rememorează / recită prima întâlnire cu Astrid a Dianei Cavallioti e o mostră de actorie în actorie. Al doilea monolog, cel în care invită publicul să-și imagineze dimineața ce urmează nopții, e o mostră de adevăr. Dur, cinic, darwinian, în impecabil acord cu lecțiile predate de cei mai maturi decât ea (de unde dubiul de mai sus privind dorința lui Astrid ca ea să participe la tot ce urma să urmeze
).
Doi dintre greii lumii de azi, aflați în poziții de conducere, de leadership, de putere. Alipirea dintre omul în negru și abuz e previzibilă. Și tocmai pentru că e previzibilă, von Mayenburg o bifează rapid și Cristi Popescu o potențează idem cu ajutorul hainelor alese de Sabina Reus și apariției deloc ademenitoare a lui Marin Grigore. Evidentul fiind pus în scenă, e loc & rost de mai mult. Mult mai mult. Spre același final de spectacol amintit mai sus, nuanțele jocului lui Grigore sunt năucitoare. De altfel, e foarte specială apariția acestui actor prea puțin jucat. Paleta de expresivități a chipului său e o pită de mâncat pentru orice regizor.
Cea mai tumultoasă e/involuție e cea a doamnei profesoare. Diana Cavallioti face o tulburătoare demonstrație de asumare, trăire și contopire cu personajul. Măsura în care actrița mixează ezitarea, revolta, frica, siguranța de sine e dezvăluit de felul în care frazează, pășește, gesticulează, își privește dușmanul. Adevărul privind tumultul & prefacerile sale interioare sunt însă de aflat mai ales în scenele când nu are replică și când, teoretic, atenția spectatorilor e concentrată în altă parte a spațiului de joc. Jocul fără replică al actorilor din spectacolele sale, alt meșteșug excelent stăpânit de Cristi Popescu (tare curios sunt ce ar zice Cristi Puiu despre asta, după ce ar privi Ellen Babić, de pildă!).
Culmea e că și traseul personajului Dianei Cavallioti e, de la un punct încolo, previzibil. De fapt, chiar Astrid însăși îi spune Klarei, undeva pe la mijlocul spectacolului, ce urmează să se întâmple. Dar asta nu e în nici un fel de natură să scadă în vreun fel interesul și forța premierei de la Mic. Pentru că uneori intuim ce o să ni se întâmple, dar mai niciodată nu reușim să prevedem cum o să ne facă să ne simțim ce o să ni se întâmple.
***
Pe măsură ce timpul trece, între hărțuitor și hărțuită se schimbă subtil raporturile de forță. Nu, asta nu îl absolvă pe el de nimic, nu e ca și cum păcatele lui sunt transferate asupra ei, suma relelor nu e constantă. Multe încă zac & așteaptă să fie dezgropate, noi să fim sănătoși & timp să fie!
Greii lumii, așadar. Cei care fac regulile jocului pe care apoi îl joacă și îl, desigur, câștigă. von Mayenburg și Popescu le dezvăluie felul de acționa, de a exista, de a rezista. Teoretic, un skandenberg între un el și o ea: fie ca cel mai bun să câștige! În realitate, un mecanism perfect de reciproce complicități. Un război rece fără cusur: eu nu dau cu bomba în tine pentru că, dacă aș da, știu în aceeași clipă tu ai da cu bomba în mine și am muri amândoi. Nu mai bine să trăim amândoi pentru totdeauna și un cântec vesel să cântăm?
Astrid și Wolfram arată cum stau lucrurile. Klarei, spectatorilor, popoarelor. De privit, de luat aminte, de decis: ne așezăm la masa lor?
(foto: Cosmin Kleiner Stoian)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 27 martie 2026 @ Underground-ul Sălii Studio a Teatrului Mic)