Și iată-ne, azi, în America cea pragmatic-utilitaristă, dusă pe cele mai înalte culmi de regres și necivilizație de un oarecare Donald Trump (cu acoliții săi ideologici Yarvin Custer, Peter Thiel, Elon Musk și J.D. Vance - ultimii trei cu simpatii naziste nici măcar mascate): se pare că suntem foarte aproape de pus în practică așa ceva. La fel cum filmul Her anunța, încă de acum 13 ani, tandrețea patologică dintre individ și "asistentul său A.I.", piesa lui Ridley vine nu să imagineze, ci chiar să configureze încă o aberație care începe să fie la modă. Cu un aer de jovialitate fals inconștientă și cinică, spectacolul scufundă spectatorul anului de grație 2026 în distopia unei lumi pe măsura gânditorilor săi (mitul lui Faust, care își vinde sufletul Diavolului este al doilea motiv al piesei), în care administrația (reprezentată de domnișoara Dee: Ruxandra Enescu) încurajează și răsplătește crimele cele mai odioase, asupra "marginalilor" (reprezentați de Kay: Irina Velcescu) - adică cei care nu contribuie la fericirea și îndestularea cetățenilor așa-zis normali - asta însemnând, în optica lumii lacom-consumeriste, bogăție peste orice limită, obținută prin iresponsabilitate și cruzime ucigașă asupra celor năpăstuiți.
Montarea Dianei Păcurar se încumetă să pornească din ipostaza (falsă) a celui captivat de soluție, ale cărei mecanisme criminale sunt expuse, pas cu pas, printr-un la fel de straniu demers explicativ; nicidecum justificativ! Nu voi intra, desigur, în amănunte, și asta nu doar din cauza obsesiilor anti-scroll care au ajuns să bântuie, făcând ravagii prin mediile culturale. Bun (sau, mă rog...) trebuie avută încredere în puterea intelectuală și discernământul Onor Spectatorului. Să dea Dumnezeu să-l ducă, și pe el, capul cum trebuie, căci altfel... vai și amar.
Pentru că aici, chiar dacă nu e vorba despre o parabolă sau alegorie, cazul devine, totuși, alarmant până la emblematic (sau, mai nou, "iconic"); asta dacă pricepem cum și încotro se mișcă lucrurile în lumea asta nebună, nebună, nebună de azi. Mirajul plezirismului hedonist (să obțin cât mai mult, cu cât mai puțin efort, indiferent de mijloacele folosite), alterarea în masă a facultăților intelectuale, rolul dezastruos pe care și-l câștigă tot felul de "influencers" (așa se fudulesc acum activiștii propagandiști)... toate astea prezintă pericolul globalizării, nu doar a banalizării) răului, cum avertiza Hannah Arendt după cea mai recentă conflagrație mondială.
Regizoarea Diana Păcurar, bine susținută de scenografa Gabi Albu, au conferit montării de la Teatrul Mic dinamism, dar și cruzimea generatoare de absurd. Spațiile strălucitoare în care roșul sângeriu reprezintă centrul de greutate nu doar al acțiunii, ci chiar al lumii, se asociază când cu o combinație de alb și negru (triada cromatică nazistă), dar și cu ceva nuanțe asociate de roz-alb-bleu, versiuni palide (încă), edulcorate ale unor însemne statale lesne de deslușit.
Declanșat dintr-o părelnică ciudățenie administrativă, bine pusă la punct printr-un contract semnat de bună (ne)voie, istoria se leagă și se dezvoltă dement, sub plăpumioara imbecilă a unor stereotipuri asiguratoare de bine, frumos, confortabil, bănos. Prețul? Curățenie. Atât. Dar ce fel de "curățenie"!... Ritmul acțiunii crește, încântarea celor doi protagoniști, Jill și Ollie (Alina Rotaru și Virgil Aioanei), pentru misiunea / opera lor de deratizare infuzează totul cu o veselie, nici măcar inconștientă. Crima este asumată, în numele unei monstruoase utilități. And the show goes marching on. Nimeni, odată intrat în joc, nu se poate sustrage ei. Contractul - blestematul de contract - îl leagă, asemeni înțelegerii cu Faust: sufletul este înghițit de utilitarism, bogăție, nemernicie... și altele asemenea.
Foarte bine aleși, actorii au intrat în jocul regizoral, servind textul cu o măiestrie impecabilă. Și... e lesne de bănuit pentru oricine cât de greu este să dai chip, pe scenă, unor monștri care stau ascunși sub aparența unor zâmbete și a declarațiilor ipocrite, al căror fariseism trebuie să pară firesc, spre a fi perceput drept convingător. Așa stând lucrurile, Alina Rotaru izbutește o Jill amuzantă, drăguță, sensibilă, simpatică (pentru început), trecerea spre odios fiind lentă, bine gradată și, paradoxal, fără a renunța la atributele strălucitoare ale ambalajului inițial. Virgil Aioanei (Ollie) face din personajul încredințat lui (motorul de propulsie al mecanismului criminal), un fel de guru a cărui ipocrizie brutală, necioplită împinge orice sarcină înainte și pulverizează orice îndoială de ordin moral. Mai mult chiar, împrumutul blasfemic al condiției de preot vine să completeze portretul foarte credibil al unui "binefăcător" de profesie, executantul asumat, tembel și docil al celor mai ignobile sarcini de "aseptizare socială". Cuplul marital Jill-Ollie este "matca" generatoare de fapte care aduc câștiguri absurde, dar îmbelșugate, ai cărei protagoniști nu-și pun întrebări, nu au ezitări ori scrupule. Doar interese declanșate de lăcomia atot-motivațională, inconștiență, iresponsabilitate, lăcomie și un cinism zâmbăreț. Un fel de "omul (?) viitorului".
Irina Velcescu, în ipostaza victimei inocente, dar resemnate prin luciditate, construiește singurul personaj care poate provoca emoție. Cu o salutară economie de mijloace, actrița conferă amărâtei Kay - care își așteaptă sfârșitul brutal și nemeritat cu o seninătate, o înțelegere resemnată a mecanismului - necesarul dramatism în acest tablou îngrozitor, al pervertirii și dezumanizării în curs de atestare și dezvoltare. Ea transmite nu doar absurdul condiției sale, într-o lume care pare a o fi luat definitiv razna, ci și imposibilitatea de a te opune mecanismului care o absoarbe și o ucide. Un fel de cioban mioritic transplantat pe sol american.
La rândul ei, Ruxandra Enescu este frumoasă, elegantă, impunătoare, sigură pe ea, abilă, dominatoare - cu o eleganță artificială atât de natural asumată, încât rolul ei de rezoneur-continuator al mecanismului în care s-a integrat, asigurându-i funcționalitatea, chipurile oficial-onorabilă, poate părea unora, de-a dreptul fermecător. Unora!
La final, peste tot tabloul acesta macabru, de S.F. în curs de actualizare, nu cade nici o cortină. Se lasă doar ÎNTUNERICUL. Dar ce întuneric!...
Un spectacol greu, dar absolut necesar! Brrr!...
(foto: Constantin Șimon)