Cu un subtext ecologist clar conturat, Arco se deschide într-o utopie futuristă, în care civilizația umană a renunțat să mai trăiască pe suprafața pământului, în schimb locuind în comunități familiale autonome susținute de structuri ramificate care se înalță în troposferă. Filmul adoptă încă de la început un ton optimist cu privire la evoluția tehnologică a umanității, un aspect care se va accentua în a doua parte a filmului, în care componenta mecanică devine un surogat semnificativ al prezenței și afecțiunii umane. În această lume, tânărul protagonist eponim este nevoit în mod repetat să-și aștepte familia întorcându-se din expedițiile întreprinse prin toate colțurile istoriei, incapabil să călătorească la rândul său. Însă echilibrul familiei se schimbă radical în momentul în care băiatul decide să fure pelerina opalescentă și nestemata surorii sale, pornind într-o călătorie în timp pentru a vedea dinozaurii.
Din cauza lipsei totale de experiență, Arco aterizează într-un viitor apropiat, în 2075, o lume mistuită de dezastre naturale, precum incendii sau furtuni. Manifestările furibunde ale naturii pot fi citite în acest film ca observații ale regizorului asupra efectelor actuale pe care încălzirea globală le are deja asupra naturii, dar și ca un scenariu speculativ pentru urmările inacțiunii. De altfel, toate aceste evenimente devastatoare par să fie mai degrabă normalizate ca fiind apariții recurente în viețile oamenilor.
În această distopie ecologistă paralelă, Iris și fratele ei mai mic, Peter, trăiesc alături de Mikki, robotul care are grijă de ei în lipsa părinților. Aici se poate constata cel mai bine dihotomia progresului tehnologic, pe care Ugo Bienvenu alege să-l contureze într-o notă pozitivă, în cea mai mare parte: pe de-o parte, substituentul rece și distant pe care hologramele prin care Iris vorbește cu părinții ei, care nu reușește să acopere distanța dintre ei și să estompeze sentimentul de singurătate; pe de altă parte, Mikki, devenit un membru veritabil al familiei, care nu doar că-i îngrijește pe Iris și Peter, ci dezvoltă impulsuri afectuoase, aproape părintești față de aceștia, dincolo de funcția sa programată. Nevoia inerentă de prezență umană în viețile celor doi este cu atât mai evidentă prin liniștea pe care Peter o manifestă în momentul în care este luat în brațe de Arco, spre deosebire de scâncetele provocate în același context, în prezența lui Mikki.
Având în vedere aceste aspecte, apariția lui Arco și atașamentul rapid al lui Iris față de acesta au multă coerență, iar ajutorul imediat pe care fata acceptă să i-l ofere este și o metodă prin care să-și depășească propriul simțământ de neajutorare. Mai mult, povestea băiatului și locul de proveniență reprezintă o formă de escapism pentru Iris, care își manifestă insistent dorința de a se întoarce alături de Arco în timpurile lui. Însă, după cum va afla curând, nu tot ceea ce năzuim poate fi împlinit. Întâlnirea celor doi nu este deloc întâmplătoare, un indiciu fiind numele celor doi - Arco și Iris - formând cuvântul spaniol arcoíris sau "curcubeu", același fenomen meteorologic pe care îl produce pelerina în timpul zborului.
O altă componentă care îi leagă pe cei doi este tocmai această frustrare pe care protagoniștii o resimt în relație cu modul în care sunt tratați de adulții din viețile lor. Astfel că decid să își ia viața și șansa în propriile mâine. Dar filmul nu se ferește să arate că această cutezanță are consecințe. Ugo Bienvenu nu încearcă să îmbrace povestea în haina unei simple aventuri în care concluzia este singurul focus, în timp ce efectele aferente sunt ignorate, ci alege să vorbească deschis despre repercusiunile pe care acțiunile nechibzuite le pot avea atât asupra celor care le execută, cât și asupra celor din jur. Din acest punct de vedere, Arco are cu adevărat o natură instrucțională, dar subtilă, care se dezvăluie treptat prin evoluția situațională a personajelor. Deși sunt copii, demonstrează maturitate și inițiativă în ceea ce fac, conturând protagoniști credibili, fără să fie infantilizați sau ca urmările acțiunilor lor să fie bagatelizate. Pericolul este real, iar ei nu sunt feriți de el.
O apariție interesantă este și cea a grupului format din Dougie, Stewie și Frankie, care sunt pe urmele lui Arco. La început, acțiunile lor par obscure, sugerându-i drept personaje negative. În final, căutările lor se dovedesc a fi doar o nevoie de validare a ceea ce au experimentat în copilărie - observarea unui alt călător din viitor - fără să fie crezuți de nimeni. Astfel că din posibili ticăloși devin adjuvanți importanți în evoluția narativă a filmului. În această manieră, ei amintesc de Dola și echipajul de pirați din Castle in the Sky, datorită transformării lor caracteriale. Dezvăluirea motivului pentru care cei trei îl urmăresc pe Arco este făcută însă în timpul unei scene alerte, astfel încât însemnătatea ei este afectată, iar greutatea revelației este diminuată. Ar fi fost de dorit ca personajele să primească mai mult timp pe ecran, pentru că, pe lângă rolul lor comic principal, prezența lor excentrică îmbogățește și diversifică întregul peisaj al filmului.
Arco probează faptul că animația tradițională este în continuare foarte interesantă și atractivă, plină de posibilități, atât în ceea ce poate oferi, cât și în ceea ce poate ilustra. În acest caz, lipsa șlefuirii excesive și libertatea animației de a se desfășura în toată forța ei conferă filmului un caracter particular. De la fundaluri la curcubeie, nimic nu este lăsat la întâmplare; fiecare detaliu este atent amplasat. Manifestul optimist al lui Ugo Bienvenu este subliniat și de culorile aprinse, care adaugă ritm și dinamism vizual desfășurării narative. Aceasta se îmbină armonios cu muzica lui Arnaud Toulon, cu ritmurile sale solemne și melodioase, care susțin cadrul aventuros, dar și grav al filmului.
Fără să fie tezist sau didacticist, Arco nu se ferește să abordeze teme contemporane și stringente. Maniera subtilă prin care o face permite unui public cât mai larg să se bucure de film și să-și extragă propriile concluzii, lăsând totodată loc pentru diferite perspective de dezbatere. Filmul are menirea de a stârni discuții, pentru că, dincolo de decorurile futuriste și tehnologia avansată, oamenii au nevoie de o rază de entuziasm într-un orizont tot mai înnegurat. Iar astfel, debutul lui Ugo Bienvenu se dovedește nu doar o experiență vizuală emoțională, ci și o invitație la reflecție și dialog.