Am avut norocul să aflu cine este Radu Iacoban la începuturile sale ca actor (Carpathian Garden în 2013 la Godot Cafe-Teatru), dar și ca regizor (Casa cu pisici, din 2015, Teatrul Foarte Mic, Emancipare la Teatrul de Comedie în 2016, Viața și moartea lui Richard 2, din 2017 la Teatrul Mic, Procesul caprei cu un ied la Teatrul Metropolis tot în 2017). Treptat, actorul Radu Iacoban s-a lăsat absorbit de regizorul Radu Iacoban care a început să se rafineze în producții din ce în ce mai bune (La Teatrul Act, O intervenție (2016), Constelații (2018), Linia solară (2023), Improbabil (2025), la Teatrul Mic Când ploaia se va opri (2023)) în care a tradus piese noi sau s-a bazat pe propriile texte, cum este și cazul spectacolul de la Ploiești. Am enumerat mai sus doar câteva din spectacolele văzute în București, dar ar trebui spus că Radu Iacoban face parte dintr-o generație de regizori care animă trupele de teatru nu doar din Capitală (a montat la Timișoara, Brăila, Constanța, Piatra-Neamț), în spectacole fie pe text clasic, fie modern, dar în ideea că doar contemporaneitatea este clipa noastră de grație, de permanență, raportul cu trecutul fiind necesar a fi studiat, nu interpretat fantezist, iar opera literară urmând a-și renova continuu înțelesul.
Într-un interviu recent, jurnalistul Ioan Big a adus dialogul și în zona scrierii de texte dramatice. Răspunsul regizorului a lămurit izvorul acestei pasiuni-profesii: "Era forma mea de liniște și de paravan, ca să spun așa, fiind conștient de faptul că există deja o judecată în rândul industriei - 'Dacă e actor, să fie actor, n-are cum să fie regizor' - și atunci dramaturgia a fost pentru mine exact treapta pe care am putut păși cu încredere pentru a putea trece la regie."
Textele lui Radu Iacoban au carne și nerv, nu sunt niște monologuri interminabile cu iz de spovedanie sau sesiune psihanalitică. În O livrare optează pentru acțiune descendentă. Spectacolul captează de la prima scenă, părând un thriller, apoi își vede de drumul său complex. Se verifică opinia lui LaBute la care Radu achiesa într-un interviu: "dă publicului ce vrea și după aia pune-te pe tine, nu invers". Momentul de criză (Un cuplu matur, cu o stare financiară peste medie este luat ostatic în propria casă de un tânăr care urma să facă o banală livrare) precede punctul culminant. Evenimentele vizibile se îmbină cu cele invizibile atât prin povestire, cât și prin relatarea la timpul prezent despre un eveniment simultan (avocatul povestește scene din spital). Intriga principală (la nivelul relațiilor din familie) are la bază un incident cauzal bine construit ca izvor de consecințe. Esența fiecărei scene implică un moment al deciziei creator de suspans. Din prezent, revelațiile și urmele trecutului (istoria mare sugrumă micile istorii) te duc pe căi nebănuite, într-o acțiune retrogresivă plină de suspans și mister (Nu degeaba Radu Iacoban îl admiră pe Harold Pinter!). Se pune accent pe descoperirile concomitente ale spectatorului prins într-o plasă de întâmplări misterioase și ale protagonistului peste care trecutul vine ca un ciclon de neoprit. Complicațiile, răsturnările de situație mențin ritmul, iar finalul deschis dovedește dacă mai era nevoie că receptarea unui spectacol este un proces de selecție în funcție de experiență, de structura psihică, de starea spectatorului. Nu am vrut să povestesc subiectul din două motive. Orice spoiler ar răpi din bucuria întâlnirii cu spectacolul iar povestirea, în replici banale, ar putea conduce cititorul pe o pistă melodramatică cu iz de camelii (cinismul lui Germont, sacrificiul lui Marguerite Gautier te pot bântui).
Excelentă scenografia lui Tudor Prodan! Ce paradox, cu atâtea mistere, totul este la vedere! Spațiul pare recognoscibil ca interior domestic organizat impecabil, aproape impersonal în curățenia lui funcțională. Este un living care nu revendică intimitatea, expunând-o, ca și cum ar fi deja privit din exterior. În ansamblu, scenografia nu caută să impresioneze prin abundență vizuală. Este un decor care nici nu ascunde, nici nu dezvăluie tot, care nici nu fixează realitatea, nici nu o lasă fără un suport la care să te raportezi. Transparente sau semi-transparente, materialele scenografice contribuie decisiv la senzația de instabilitate. Spațiul se deschide în profunzime printr-o arcadă multiplicată prin efectul proiecțiilor. Această arcadă funcționează ca un prag perceptiv, ea creează iluzia unei adâncimi care scapă controlului realist, sugerând un dincolo indefinit, aproape infinit. Proiecțiile dilată spațiul și îl transformă într-un teritoriu mental, în care trecutul coexistă cu prezentul. O deschidere în formă de ușă devine loc de trecere între timpuri. Prin ea, personajele pendulează între trecut și prezent, fără ca această trecere să fie marcată brutal. Ușa permite simultaneitatea și suprapunerea planurilor. Trecutul nu vine "din afară", ci "din noi", insinuându-se firesc, ca și cum ar fi fost mereu acolo, în aceeași cameră. Lumina completează acest mecanism, alternând între o căldură domestică aparent liniștitoare și intervenții reci, tăioase, care redesenează spațiul și îi schimbă statutul (lighting design: Lucian Moga). În acele moment, interiorul familiar devine brusc un loc expus, aproape clinic, în care nimic nu mai poate fi protejat. Reflectoarele laterale plasează personajele într-o cameră de interogatoriu.
În acest tablou alb-negru translucid, există și o pată de culoare. Acei pești roșu cu alb care intră și ies din gura unor chipuri geometrice proiectate nu par un element decorativ gratuit, dimpotrivă, sunt unul dintre cele mai încărcate simbolic semne vizuale din spectacol. Legenda chineză povestește despre un mare banc de pești care a făcut călătoria lungă și dificilă în amonte, împotriva curentului puternic al râului Galben. Când au ajuns la o cascadă impunătoare, mulți dintre ei s-au resemnat să se întoarcă pur și simplu la flux și s-au întors pe drumul pe care au venit. Unii dintre pești, totuși, au rămas neclintiți și au încercat să sară din apă în cascadă pentru a ajunge în vârf. Peștii (crapii) koi: roșu și alb, în mișcare continuă sunt asociați cu ciclicitatea, rezistența și, mai ales cu ideea de flux, ceva ce nu poate fi oprit, doar traversat. În contextul spectacolului, acest flux devine unul al memoriei în care amintirile circulă și revin, se infiltrează în prezent. Faptul că peștii intră și ies din gură schimbă radical registrul. Chipurile geometrice spre care migrează sunt măști abstracte, aproape dezumanizate. Rigiditatea formelor umane contrastează cu fluiditatea mișcării. Gura este locul vorbirii, dar și al tăcerii forțate (personajele au fost învățate ,,să își țină gura", un popor întreg a avut drept biblie o "carte a șoaptelor"). Imaginea poate sugera mai multe straturi simultan. Simbolul crapilor koi trimite la o invazie a interiorului, la ceva care colonizează identitatea. Nu mai e clar dacă peștii sunt "înăuntru" sau "în afară", dacă sunt înghițiți de personaj sau îl traversează numai. Exact ca trecutul din spectacol. Ceea ce nu a fost spus, continuă să existe în interior, iar ceea ce iese la suprafață nu mai poate fi controlat. Aida Šošić (compozitoare și sound designer) se ferește să confere muzicii un rol ilustrativ, lăsând-o să lucreze ca adjuvant al stărilor personajelor sau să puncteze trecerile dintr-un timp în altul.
În această lume nesigură pe adevărurile ei, personajele au grijă de la prima scenă să stârnească interesul spectatorului care se vede prins în capcană. Trebuie să afle de ce un tânăr cu înfățișare banală și chip onest se poartă ca un răufăcător (Dragoș Maxim)? Ce secrete ascunde respectabilul cuplu, Lavinia (Oxana Moravec) și Mihai (Ioan Coman)? De ce a fugit Mona (Ada Simionică)? Cum s-a derulat în studenție relația dintre Mona și Mihai (Theodora Sandu, Ștefan Iancu). Până unde merge dezumanizarea unui avocat (Andrei Radu)?
Întotdeauna m-am întrebat dacă există o rețetă a lucrului cu actorii, un sistem care poate fi aplicat ca un șablon pentru garanția calității actului artistic. Regia este o creație sau o serioasă instruire? La prima întâlnire cu trupa teatrului din Ploiești, Radu Iacoban are șansa să lucreze cu nucleul secției dramă, Ioan Coman, Oxana Moravec, Ada Simionică, actori ce sunt în faza de maturitate și în jurul cărora s-ar putea construi multe și complexe spectacole. Cuplul de scenă Ioan Coman și Oxana Moravec are o chimie a jocului în doi care ne trimite cu gândul la direcția estetică de odinioară a Teatrului Mic unde spectacolele se construiau în jurul perechilor de actori (Ștefan Iordache - Valeria Seciu, Mitică Popescu - Leopoldina Bălănuță), estetică întâlnită și în alte teatre (TNB, Maia Morgenstern - Mircea Rusu). Adevăratul protagonist al spectacolului, Mihai, jucat de Ioan Coman, este un personaj construit din multe tăceri, iar tăcerea în scenă este o sarcină dificilă. Înțelegerea parcursului personajului se traduce în mijloacele artistice care îi sunt la îndemână: nesiguranța rostirii, întreruperea replicilor sau fragmentarea lor, pauzele interogative, nesiguranța care emană din gesturile și postura sa, șovăiala mărturisirilor, toate folosite cu măsură, fără ostentație. Fluidul de tensiune autentică emanat în acest drum întors spre adevăr nu se pierde decât cu ultima replică. Oxana Moravec este soția lui Mihai, Lavinia. Lavinia pare un personaj victimă, dar intensitatea cu care își apără confortul și poziția socială o catapultează în familia agresorilor. Actrița își ține în frâu atent tribulațiile vocale și gestica, nedevenind nicio secundă stridentă. Izbucnirile bine controlate din a doua parte a spectacolului sunt congruente cu ecuațiile complicate ale personajului în vederea găsirii celor mai rapide și facile soluții ce eludează legea. Într-un rol de mică întindere, Mona matură, Ada Simionică păstrează un echilibru stabil între durere, mânie, revoltă, nesiguranță. Personajul său este singurul care își păstrează intactă demnitatea indiferent de focul nestins al sentimentelor.
Alături de cei trei experimentați actori evoluează tinerii deja consacrați: Theodora Sandu / Pamela Iobaji, Ștefan Iancu, Dragoș Maxim, Andrei Radu. Nu știu dacă să mă bucur că Andrei Radu se îndepărtează voit de personajele luminoase care l-au consacrat, pentru că acceptă aici provocarea unor personaje complicate, tulburi pe interior, cărora le caută motivațiile și le traduce în replici și scene inspirate. Avocatul pe care îl interpretează este un tip lacom și fără scrupule, clișeu des întâlnit. Andrei sparge acest clișeu adăugând personajului său și o altă dimensiune, aceea de mic dumnezeu căruia îi place să se joace cu viețile oamenilor, mai mult decât cu banii. Contrastul dintre caracterul josnic și atitudinea degajată și împăciuitoare este realizat cu finețe. Dragoș Maxim, livratorul unui televizor, dar și al unui adevăr de care doar el avea nevoie este un actor din ce în ce mai sigur pe sine. Tânărul care își riscă libertatea și viața în numele unui adevăr de care are nevoie devine victima tuturor: a unui tată absent, a unei mame tăcute, a unei istorii uitate. În tentația de sublinia semnificația revoltei și a inadaptării personajului Mona studentă, Theodora Sandu expune o seriozitate în exces și face ca ludicul să se dilueze, astfel că nu regăsim în personaj acele sclipiri de originalitate și nebunie frumoasă de care Mihai matur își aduce aminte cu duioșie. În rolul Mihai la tinerețe, Ștefan Iancu dovedește încă o dată că își merită premiile și nominalizările, reușind doar în două scene să contureze portretul unui tânăr slab, oportunist, comod, căruia îi scapă fericirea printre degete pentru că nu are și nu caută forța necesară de a o strânge în palme.
Dacă aș alege o scenă impecabil construită din tot spectacolul ar fi aceea în care opoziția intereselor personajelor este tot mai violentă, iar viața unui om aproape nu mai contează. Și atunci, cu ce sunt mai bune vremurile de acum, decât cele de atunci? De ce ne-am resemnat să ne întoarcem pur și simplu la flux pe drumul de pe care am venit, cel al compromisului, al aparenței și al fricii? Unii dintre pești, totuși, au rămas neclintiți și au încercat să sară din apă în cascadă pentru a ajunge în vârf? Dar noi, oamenii unde am pierdut curajul de a ne îndrepta contra curentului?
(foto: Andrei Runcanu)