Producția Ora Zero face parte din seria de spectacole Teatrelli create în format work in progress, în două etape de montare. În decembrie 2025 a avut loc prima întâlnire cu spectatorii, scopul laboratorului artistic fiind explorarea de noi mecanici de joc, structuri dramaturgice și modalități de interacțiune cu publicul. Versiunea prezentată în 2026 a avut drept punct de plecare observațiile și reacțiile participanților. De unde ideea de gaming theatre? Aflăm de la autoarea textului și regizoarea Iulia Grigoriu: "Prima întâlnire cu conceptul de gaming theatre a avut loc în cadrul unui workshop desfășurat la Deutsches Theater din Berlin, unde am explorat posibilități de experimentare a point-and-click-ului analog. Mi s-a părut o formă extrem de vie de a construi un spectacol: una în care interacțiunea cu spectatorul nu anulează liberul arbitru al personajelor, ci operează din interiorul fibrei narative, capabilă să devieze subtil trasee ale poveștii fără a-i fragiliza coerența". Împărțirea în șapte grupuri creează o dinamică interesantă de micro-comunități. Nu este timp ca fiecare grup să capete o identitate implicită, dar reacțiile lor pot deveni recognoscibile pe parcurs, delimitându-se un grup mai impulsiv, altul mai ironic, altul mai prompt în directive. Cert este că reacțiile sunt foarte diferite! În timp, nu doar actorul evoluează, ci și publicul, care începe să înțeleagă cum influențează traseul personajului și își asumă tot mai conștient deciziile. Momentul în care lumina cade pe un grup și se aude sunetul tipic izolează grupul și funcționează ca o decupare a responsabilității într-un peisaj variat de opțiuni. Se creează o tensiune foarte clară între libertate și expunere, pentru că alegerea nu mai este anonimă.
Interacțiunile propuse sunt esențiale pentru tipul de dramaturgie care se naște aici. Dacă publicul decide cu ce personaj intră în relație protagonistul, atunci narativul se dezvoltă într-o rețea de posibilități, nu pe o structură fixă. Când alege obiecte cu care interacționează, apare o dimensiune simbolică puternică, pentru că obiectele pot devia sensul, pot introduce ideea de memorie sau hazard. Dacă i se oferă opțiuni binare, apare iluzia controlului, dar și conștientizarea limitelor lui, pentru că orice alegere închide alte variante. Din alternanța acestor tipuri de intervenții, spectacolul are un ritm nebănuit în care nici publicul, nici echipa artistică nu apucă să se așeze confortabil într-un singur tip de participare.
Pentru actori, acest teatru este extrem de solicitant și fertil în același timp. Toți sunt într-o stare de prezență totală, integrând instantaneu deciziile publicului, fără să rupă coerența personajelor. Există aici o apropiere de improvizație, dar nu este improvizație pură, pentru că există un schelet dramaturgic, o serie de puncte de tensiune către care povestea să tindă indiferent de alegeri. Textul bine închegat, repetițiile pe multiple variante de alegere, talentul actorilor și energia publicului evită riscul dispersiei sau al unui joc gratuit. "A fost și este un proces complicat, care a presupus să gândim împreună toate variantele posibile și să acceptăm că spectacolul rămâne, de fiecare dată, deschis. Asta a fost posibil doar prin disponibilitatea unei echipe de actori care a acceptat să lucreze într-un spațiu instabil, mereu pe muchie, într-un prezent construit zi de zi." (Iulia Grigoriu).
Miza cea mai interesantă este responsabilitatea spectatorului. În mod obișnuit, publicul judecă personajele fără consecințe, dar aici devine complice la destinul lor. Dacă împinge personajul spre o întâlnire, spre un obiect sau spre o alegere, trebuie să accepte și urmările. În timp, poate apărea chiar un sentiment de vinovăție sau de atașament. Spectacolul devine o oglindă a modului în care luăm decizii colective, uneori impulsiv, alteori strategic, fără să controlăm pe deplin efectele.
Distribuția reunește actori deja consacrați din teatru public și independent: Niko Becker, Nicoleta Hâncu, Carol Ionescu, Cosmina Olariu. Nicoleta Hâncu în postura de patroană a barului are alură de matroană de bordel, dar și de victimă, glisând lejer de la sarcasm la vulnerabilitate, de la agresivitatea discursului la retragere emoțională. Controlul vocii răgușite este impecabil. Postura corpului rigidă și mobilitatea redusă încastrează personajul în spațiu, Dora devenind un obiect de interior, exteriorul părându-i "tărâmul celălalt". Din alte lumi sunt ivite și personajele interpretate cu mare versatilitate de către Cosmina Olariu, fie că e vorba de o adolescentă tăcută și traumatizată, fie un puști obraznic și neastâmpărat sau un soț brutal, dar iubitor. Foarte bun, Carol Ionescu în personajul fizicianului "ratat" construit pe o combinație de resentiment (sentimentul că viața i-a refuzat ceva esențial) și dorința de a reface ordinea prin distrugere. Lucirea stranie a ochilor, o anumită șiretenie a privirii dublată de o tristețe sfâșietoare plasează personajul sub semnul ambiguității. Fizicianul este purtătorul acelui resentiment despre care scria Friedrich Nietzsche, o energie a celui care, simțindu-se exclus, nu mai caută să se integreze, ci să răstoarne regulile jocului.
În psihologie există ideea că frustrarea acumulată generează agresivitate. Când cineva se simte respins, ratat sau blocat, energia psihică caută o ieșire fie spre sine (auto-distrugere, depresie), fie spre ceilalți (răzbunare, violență). Spectacolul duce această logică la extrem: dacă elimini "sursele" frustrării (oamenii care o trăiesc), elimini și agresivitatea. Sunt trimiteri și la ideea analizată și în psihologie socială și în antropologie (de ex. la René Girard), a "țapului ispășitor". Grupurile au tendința de a proiecta tensiunile asupra unui "vinovat colectiv", cei slabi, marginali, "ratații". În logica spectacolului, "dacă îi eliminăm pe ei, restul societății va fi purificată." Există curente filosofice și psihologice care pun accent pe evitarea durerii ca scop suprem. Dusă la extrem, teoria vizează ideea absurdă cum că, dacă nu există oameni care suferă, nu mai există suferință. Tot distorsionat este tratată și patologizarea "ratării". Psihologia nu susține ideea că există o categorie fixă de "ratați" sau "nefericiți". Stările de eșec, respingere, marginalizare cu furia aferentă sunt experiențe tranzitorii pe care aproape orice individ le traversează în anumite etape. Scenariul deformează intenționat aceste teorii, pentru a crea un cadru-limită. De fapt, suntem în fața unei mari dileme morale, e mai importantă absența suferinței sau valoarea vieții? Poate fi "fericirea colectivă" construită prin eliminare?
Finalul deschis, lăsat la alegerea spectatorilor, mută întreaga greutate a spectacolului dinspre scenă către conștiința privitorului. Povestea stranie a unui fizician ratat cu invenția lui monstruoasă este un pretext. Miza experimentului este mult mai dură: ni se cere să decidem dacă suferința poate fi "rezolvată" prin dispariția celor care o poartă ca pe o cruce sau ca pe un stigmat.
Forța finalului stă tocmai în faptul că nu oferă o rezolvare a situației, virând spre problema responsabilității. Alegerea nu este între bine și rău în forme evidente, ci între două moduri de a privi condiția umană: suferința este o tumoră ce trebuie extirpată atunci când devine dureroasă, chiar cu prețul vieții versus suferința, parte din noi, maladie fără leac, dar legată indisolubil de viață. Clipa în care publicul este chemat să decidă devine, de fapt, momentul în care ar trebui să înțelegem că adevărata miză nu este dacă bomba ar trebui activată, ci cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a nu mai vedea suferința sau cât de puțin suntem dispuși să mai luptăm pentru alinarea ei. Dorința de a elimina suferința cu orice preț poate deveni ea însăși cea mai violentă formă de negare a umanului.
"Pentru mine, Ora Zero rămâne locul în care nu mai sunt sigură de propriile mele răspunsuri. E destul de înfricoșător, dar cred că merită împărtășit." mărturisea Iulia Grigoriu. Pentru mine, Ora Zero rămâne locul unde am observat cât de repede oamenii se pot erija în Dumnezei dictând asupra vieții și morții sub umbrela unor argumente fragile, locul unde am văzut că viața este ușor confundată cu o eternă "stare de bine" netulburată de adierea unei nefericiri ingrate. Ora Zero este locul unde am fost sigură, sigură de tot, că am votat bine pentru că viața nu-i mereu vis, ci și suferință, iar suferința naște artă, iar arta poate salva lumea, pe noi toți. Dacă nu credem din toată ființa noastră acest lucru, de ce mai suntem la teatru într-o seară de primăvară? Doar ca să ne jucăm de-a Dumnezeii cu picioare de lut?
(foto: Andrei Gîndac)