O nouă montare și-a avut premiera în aprilie 2026, co-producție Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe (TAM) & Teatrul Masca din București, cu câte 3 actori din fiecare trupă în distribuție, producție ce se va juca alternativ pe scenele celor două instituții. Spectacol în regia lui Marcel Bélai, tânărul născut la Budapesta, absolvent al studiilor de licență la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș (clasa László Bocsárdi), câștigător al celei de-a 10 ediții a festivalului D-butan-T (octombrie - noiembrie 2025), organizat de TAM, al cărui premiu a constat în montarea Mein Kampf.
Un adăpost, un azil de noapte. Oameni feluriți care își petrec nopțile geroase în încăperile din subsolul casei lui Schlomo Herzl (Sorin Dinculescu). Lobkowitz (Robert Brage) preferă să fie numit Dumnezeu și poartă dialoguri din această ipostază cu gazda. Gretchen (Oana Jipa) pare desprinsă din imaginarul chelnerițelor de berărie vieneză (costume: Kata Mihály), o prea frumoasă și improbabilă apariție în viața bătrânului Schlomo pentru care manifestă o grijă cu irizații angelice. O femeie venită parcă de nicăieri (Alina Crăiță) ucide găina primită de Schlomo, introdusă de Bélai sub forma unui ou magico-brâncușian, și apoi descrie cu lux de amănunte & de imagini sangvine cum se cuvine să fie gătită aceasta. Moartea (Anamaria Pîslaru) poposește, ostenită, în beciul cu alură de han al venerabilului comerciant de cărți ce încearcă, la rându-i, să scrie o carte. Poate chiar Cartea.
Cei din paragraful de mai sus stau la căpătâiul lui Schlomo în deschiderea spectacolului, intonează un imn într-o limbă necunoscută și apoi dispar care încotro, prin aragaz, prin dulap, pe sub pat, prin cabina improvizată de duș. Găurile nevăzute din pereți oglindesc hăurile din tavan (scenografie: Zsuzsi Szőke). Prin vastele și diversele spărturi, șuvoaie de lumini calde sunt filtrate sub formă de diverse conuri și cilindri care creează imagini picturale, deopotrivă intime și neliniștitoare (light design: Marcel Bélai & Bence Mihaly). Deschiderea ușii din fundalul decorului ne face martorii vântului rece ce mișcă sacadat personajele ca într-un caraghios film mut din epoca în care are loc acțiunea piesei. Tot din afara epicentrului vin și vălătucii de lumină bizară care deformează culori, ascund chipuri, ocrotesc corpuri.
Cei din paragraful de mai sus și Adolf (Sebastian Marina), cel care cară după el un dosar cu o seamă dintre schițele ce i-ar putea asigura mult visata admitere la facultate, sunt la căpătâiul lui Schlomo în deschiderea și la finalul spectacolului. Diferențele sunt majore. La concluzie, se poartă deja uniforme pe sub / pe deasupra hainelor de mai ieri. Viitorul se apropie cu pași grăbiți, catastrofa nu mai poate fi evitată, inevitabilul se produce.
În farsa sa cu titlu faimos, Tabori schițează o distopie care nu se produce nici măcar pe hârtie / scenă. Schlomo, în a cărui imaginație pare că se întâmplă întreg spectacolul (chiar, care e timpul acțiunii spectacolului de la TAM & Masca?), încearcă să scrie o carte ce poate că ar mântui lumea de pericolul întrupat de cel căruia venerabilul hâtru îi foarte poartă de milă. Îi gătește, îi spală, îi tunde mustața, pare că îl ajută din toate puterile. Scriu "pare" pentru că nimic nu e cert în această farsă expresionistă, în această tragi-comic-absurdă întâlnire a marilor teme și micilor poante, în această ciocnire de civilizații, tradiții și personalități umane care e Mein Kampf-ul de la TAM & Masca.
Marcel Bélai posedă meșteșugul, excelent deprins de la László Bocsárdi, de a ține spectatorul lipit de scenă chiar și în momente când textul piesei e fie prea arid, fie prea abstract, fie prea bizar, și când sensurile accesibile înțelegerii raționale pare că se împotmolesc. Din sunete mixând tulburarea viitorului din ce în ce mai prezent cu limpezimea clasicului, (re)interpretări de fragmente celebre (Schubert, Wagner, Mozart etc.) și compoziții originale (László Bakk-Dávid), din spațiile coloristice conturate de splendid mânuitele reflectoare, din simțul înnăscut al ritmului pe care îl posedă regizorul și din remarcabila sa calitate intelectuală care îi permite să însceneze fără pic de emfază, dar cu tone de miez, concepte filozofice, istorice, religioase și politice dintre cele mai înalte, Bélai produce genul de spectacol / teatru amplu / mare pe care îl credeam imposibil de (re)înscenat în timpurile acestea teribil de post-moderne.
Cadrul e faustian. Atât prin textura imaginilor, muzicilor și, o dată în plus, luminilor (amintind de acea celebrissimă montare purcăretiană de la Sibiu), cât și prin formalismul & carnalitatea textului. Sorin Dinculescu îl apropie pe Schlomo de un Faust plin de înțelepciune amară, livrând fără oprire povești-mituri născătoare de realități alternative ce visează să îndoaie teribilele date biografice ale personajelor și date istorice ale noastre, ale tuturor. Oana Jipa e Gretchen, adică, desigur, Margareta (de fapt, Gretchen încă de la Goethe), doar că aici, la Tabori, ea își asumă rolul de a-l salva pe el, cel care, în lipsa diavolului atotprezent (ha!), face legământ cu Dumnezeul de împrumut / de ocazie întruchipat de Robert Brage (Lobkowitz) a cărui apariție & rostire de pe urmă încheie farsa cu un cumplit rictus și o frază care invocă venirea timpului (Faust încă o dată și încă o dată).
Sebastian Marina se transformă în groaznicul său personaj mai ales la final de monologuri. Marele actor care a avut parte, în anii de pe urmă, de un Richard III (în montarea lui Eugen Gyemant) ori de un Vadim (în Lina Adinei Lazăr), dă acum piept cu acest Adolf Mephisto de coșmar, de cabaret, de negru și de maro. Marina nu cedează vreo clipă tentației de a-și aduce personajul pe scenă prin gesturile și tonul unanim cunoscute (nu și la fel de unanim detestate, din păcate). Vocea îi urcă spre paliere sonore isterice doar pe finalul mini-discursurilor mitraliate (ha!) pe nerăsuflate, brațul i se ridică doar pentru o sutime de secundă. E suficient pentru a lăsa liniștea peste sală și pentru a strecura moartea în gând & în inimi. Nu e loc de stridențe, de locuri comune, de soluții facile. Monstrul se naște tiptil, subtil, cuvânt cu cuvânt, gest cu gest, pas cu pas.
Cu Biblia în mâna stângă, Kama Sutra în mâna dreaptă și picioarele în ligheanul cu apă, Hitler by Tabori & Bélai & Marina nu e încă cel din cărțile de istorie, dar toate datele sale de bază sunt prezente. Cartea e deja scrisă (de el, nu de Schlomo), tot ce mai e de așteptat e contextul potrivit pentru ca sminteală să fie pusă în operă și transformată în fapte & cadavre. E încă loc de ceva bancuri, Dumnezeu încă dă târcoale, dar totul e deja pierdut. O ultimă-frază sentință de la (cel-care-se-crede) Dumnezeu și apoi heblu.
(foto: Volker Vornehm - primele 5 & Kristó-Gothárd Hunor - ultimele 7)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 25 aprilie 2026 @ Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe)