Emoții care mint și algoritmii care le reproduc - Synthetic Sincerity la One World Romania, 2026

Un spectru bântuie amenințător umanitatea, și mulți sunt profeții care-i anunță iminenta sosire.

Cam asta este inteligența artificială pentru ghicitorii în tendințe tehnologice: o sperietoare pentru continuitatea noastră ca specie, prima și ultima care ar putea să fie distrusă de propria sa invenție. Iar pentru că asemenea viziuni apocaliptice abundă, recunosc, am mers cu o oarecare rezervă interioară la documentarul din deschiderea festivalului, care "urmărește ce se întâmplă cu chipul uman în era IA și ce ar putea însemna asta pentru cinematografie".

Mai precis, aș fi vrut să aflu ceva despre starea noastră de acum, despre ce înseamnă să faci documentar astăzi, cu o clipă înainte ca inteligența artificială să pună stăpânire pe lumea noastră. Să văd ultimele momente ale chipului uman autentic de dinaintea sfârșitului antropocenului imagistic. Despre care, cum ne-a avertizat Radu Jude, nu ar trebui totuși să așteptăm prea mult.

În filmul acestuia Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii (2023), Ilinca Manolache joacă rolul unei angajate exploatate crunt de angajator. Pentru a-și descărca furia, se refulează întreținând un avatar produs cu inteligența artificială. În Synthetic Sincerity, raporturile se inversează și "Ilinca Manolache" trece ea însăși granița simulacrului, devenind chipul și vocea agentului virtual care reprezintă compania de inteligență artificială ce lucrează pentru reproducerea emoțiilor umane.

Din fericire, Synthetic Sincerity nu are nimic apocaliptic gratuit. Introduce o reflecție sănătoasă față de imaginea digitală și, mai ales, față de cât de greu am început să prelucrăm imaginea în lumea noastră din ce în ce mai conectată, dar, în același timp, amenințată din ce în ce mai mult de totalitarisme insidioase, care, mai nou, dețin și arme cibernetice din ce în ce mai sofisticate.


Ideea este de a ne îndrepta atenția acolo unde contează, respectiv la resorturile interioare care ne fac să decriptăm realitatea - de fapt, poarta secretă prin care intră inteligența artificială în viețile noastre.

Premisa pare redundantă: un documentarist va filma o echipă de specialiști cum creează o serie de avataruri digitale extrase din personajele reale ale documentarelor sale mai vechi. Mie mi-a sugerat imaginea aceea banală a fotografului care se pozează pe sine într-o oglindă, adică o răsuflată punere în scenă a reflecției asupra reflexelor pe care le avem noi față de propria noastră reflecție în oglindă. Înțelegeți dumneavoastră, cugetări de anul 1 de facultate umanistă sau de arte.

Spre surprinderea mea, însă, punctul de plecare al documentarului se află mult în urmă, la nivelul a ceva mult mai de bază. Baza cinemaului, mai precis: fața umană. Chintesența emoțiilor omenești, suportul de carne al sufletului nostru, semnalizatorul vrut și nevrut al interiorului. Și cumva aici vine propunerea de bază: să nu privim înainte și nici măcar înăuntru, ci doar să ne aducem aminte.

În același timp, în jocul personajelor care trec dincolo și dincoace de limitele celor două lumi, virtuală și reală, se joacă miza umanității, cu tot ce are ea bun și mai puțin bun.

Punctul de plecare îl reprezintă virtualizarea unui proprietar de restaurant uigur. În timpul ședințelor de filmare, acesta povestește și aventurile vieții sale de etnic minoritar. Îi cunoaștem trecutul, familia și mai ales suferințele emoționale și psihologice. Dacă pentru noi acestea sunt tot atâtea ocazii de empatie, pentru cercetători și mai ales pentru instrumentele de inteligență artificială pe care aceștia le mână în decodarea feței acestuia nu sunt altceva decât o materie primă brută.

Întrebările lor nu sunt: ce a suferit acest om? Ce nedreptăți l-au făcut să-și părăsească locurile natale pentru a începe din nou la mii de kilometri? Ci sunt mai degrabă: ce tipuri de emoții sunt afișate de fața și de corpul său? Cum pronunță sunetele limbii uigure și pe cele ale limbii engleze? Altfel spus, cum decodăm emoțiile sale pentru ca acestea să fie recodate de inteligența artificială în lumea virtuală pentru a fi manipulate în funcție de interesele companiei respective?

Așa că cea mai mare parte a documentarului curge cam pe alături față de subiectul principal. Devine, adică, un film centrat pe interesul uman, pe viața oamenilor în carne și oase din culisele jobului acestuia care este tocmai simularea cărnii, oaselor, mișcărilor omenești. Vedem fie sala de jocuri de pinball de acasă a unei angajate, care laudă tocmai virtuțile acestor aparate analogice, tactile sau cinetice după caz, în funcție de cât de tare se împinge în ele. Aflăm apoi aspecte despre migrația creierelor din Asia către centrele de excelență intelectuală din Occident, în speță din Anglia.

Însă, cel mai mult timp petrecem cu o cercetătoare originară din Liban, a cărei familie este prinsă în vâltoarea evenimentelor de acolo.

Synthetic Sincerity nici măcar nu își pune întrebarea dacă lumea care va fi introdusă de inteligența artificială va fi mai bună decât cea actuală, mai dreaptă sau mai exploatatoare. Apare tangențial această întrebare, e drept, însă se trece rapid peste ea.

În schimb, ne propune, și asta nu este deloc comod, o reflecție asupra a ceea ce pretindem că deținem actualmente. Ne îndreaptă atenția asupra lumii noastre, asupra modului în care resorturile ei umane sunt explorate și analizate prin intermediul documentarelor.

Acest gen de filme are pretenția de a dezvălui viețile oamenilor tocmai prin surprinderea reacțiilor fețelor lor. Dar ni se atrage atenția că, în fapt, tocmai acest tip de reflectare a emoțiilor umane și, prin extensie, a umanității, este și cel mai ușor de falsificat.

Așa că, la final, senzația este că nu știm dacă ceea ce lăsăm în urmă este neapărat mai bun decât ceea ce ne așteaptă în față, deși, romantic poate, pare mai omenesc.

În fond, Synthetic Sincerity nu anunță sfârșitul umanului, ci îl pune într-o lumină mai incomodă: aceea a unei umanități care își cedează singură chipul spre decodare și, în cele din urmă, spre simulare. Dacă există un pericol real, el nu vine atât din viitorul tehnologic, cât din prezentul în care am început deja să ne pierdem speranța și verticalitatea, să ne încredem prea mult în expresia adevărului mai degrabă decât în experimentarea sa directă, să confundăm reprezentarea (inclusiv cea documentară) cu viața însăși.