Am ajuns la Republica Melania de Irina Nechit, în regia lui Gelu Colceag, de la Teatrul Odeon, datorită teatrului radiofonic, de care se leagă multe dintre fericirile vieții mele. Ascultasem varianta radiofonică, intitulată Sfaturile Melaniei, acesta fiind titlul original al piesei, cu aceeași minunată Rodica Mandache, de a cărei voce m-am îndrăgostit cu mult timp înainte ca teatrul să devină, pentru mine, ceea ce este acum: sensul vieții mele și "un vis care a început să se viseze pe sine", ca să-l citez, din memorie, pe cel mai important dintre autorii noștri contemporani.
Glasul atât de familiar ce însoțea cuvintele perfect alese ale autoarei m-au determinat să-mi cumpăr, cu doar câteva zile înainte de reprezentație, un bilet. Trebuie să menționez, în avans, faptul că voi mai intra în posesia câtorva, de acum încolo. Am simțit, imediat după terminarea reprezentației, nevoia stringentă de a nu se fi încheiat niciodată. Infantilă și aprigă dorință, transformată în necesitate, calmată, totuși, de gândul reconfortant că, în curând, voi putea fi acolo, din nou, în casa albă a Melaniei.
Cred că cea mai importantă contribuție a regizorului Gelu Colceag la acest spectacol a fost alegerea unei piese atât de complexe, fundamental extrem de frumoase, și, în egală măsură, descoperirea actriței ideale pentru acest rol, care putea fi interpretat foarte ușor cu patetism și detașare. Știam că opțiunile finale au fost cele corecte, deoarece acest lucru l-am admirat întotdeauna, printre altele, la Gelu Colceag: atenția la astfel de detalii esențiale.
Fiindcă tot am pomenit de alegerea textului, mi-ar plăcea, pentru o clipă, să fiu critic literar, în special pentru a putea comenta corect o astfel de operă, precum este cea a Irinei Nechit. Din perspectiva mea de cititoare și numai de cititoare, care, totuși, n-a citit încă piesa, dar a ascultat-o, deja, în repetate rânduri, mi se pare perfectă. E perfectă pentru că e dedicată oamenilor. Umanității din oameni. M-a emoționat până dincolo de lacrimi, în sensul în care ele nici măcar n-au putut curge. A fost o altă stare. Pur și simplu, după spectacol, mi s-a părut firesc să tac și să mă plimb singură, fără un scop precis sau o direcție clară. Poate pentru că Melania mi-a transmis liniștea și singurătatea ce o înconjurau. A fost într-atât de impactant, încât voi lăsa acum, aici, o promisiune către mine, cea dintr-un viitor nu foarte îndepărtat: cândva, undeva, cu cineva, voi monta această piesă. Voi avea, atunci, pârghiile necesare ca s-o "critic" cu alți ochi. Simt asta.
"Așa-mi place mie: alb tot." După această dorință a Melaniei a creat Adrian Damian decorul fascinant, ce exprimă, din punct de vedere vizual, interioritatea protagonistei. Atârnați de tavan zboară dragii ei "cucostârci" albi, pe perete stă bine înfiptă un soi de icoană, tot albă, sub cearșaful alb se ascund teancuri de ziare, iar figura mustăcioasă a răposatului ei soț, Timofte, veghează totul din umbră, ca o icoană laicizată, cu care Melania se poate "certa" în voie.
Petele de culoare create de Cristian Niculescu (light-design) și Luca Achim (video) contrastează cu albul încăperii, potențând și completând poveștile Melaniei pe parcursul întregului spectacol.
De aici înainte, pentru a putea simți ceva din experiența vie pe care prezența în sală o oferă, voi transcrie replicile Melaniei exact așa cum au fost rostite de către ea, fiind imperios necesară citirea lor cu accent moldovenesc. Cât mai moldovenesc cu putință.
O basarabeancă de la țară, soție și mamă, cu o afinitate pentru "cucostârci", născută în anii '30, care a făcut doar clasa întâi, dar trei ani la rând, din cauza schimbărilor constate, parte dintr-o generație de oameni care s-au salvat prin spiritele lor puternice: aceasta este Melania. O femeie al cărei suflet îl reprezintă pe Dumnezeu - cel căruia i se roagă cu atât de multă personalitate și sinceritate - în stare pură, solidă, căci a avut întotdeauna grijă de el: "Sufletu-l ai după cum îl păstrezi."
Din clipa în care începe să povestească despre relația pe care o legase cu "cucostârcul" Pankiușa, cel care nu mânca decât șoareci și vrăbii, Rodica Mandache o însuflețește pe Melania cu o duioșie și sensibilitate neasemuită, specifică. În jurul acestor cuvinte mi se pare că a fost construit întregul spectacol, regăsindu-se, sub o formă sau alta, în toate istorisirile ei: atunci când se întreabă cine a inventat Grecia, locul în care au plecat toți ai ei, în frunte cu Aglaia, fiica cea mare și fără de "rărunchi", când își amintește de începuturile relației cu bărbatul ei, cam leneș, Timofte, pe când aveau doar 20 de ani, o naivitate gingașă și o tinerețe molipsitoare, Melania spunându-i că "Dacî-ți plași di mini, apăi îmi plași șî mii di tini. Da' dacă nu-ți plași di mini, nu-mi plași niși mii di tini.", Timofte răspunzându-i că "dragostea nu-i un măr, sî-l muști șî sî-l zvârli, ș-apoi sî-ț iei altu'", sau când diverși bărbați din sat o doreau, iar ea, loială până în măduva oaselor, răspundea, cu mândrie: "Ochii mei îs măritați șî nu-i dau la alți bărbați."
Melania ascunde, însă, în spatele zâmbetului constant, o mare durere. "N-am un suflet viu pe lângă mine." Timofte e dus de mult, iar "Grecia 'ceia" i i-a luat pe toți. Unica ei bucurie rămâne obligația morală de a nota toți morții din sat și gândul că, poate, cei care i-au promis că vor veni să o filmeze și să îi ceară câteva sfaturi pentru tineret o să sosească, în pofida drumului greu și vremii aspre, în frunte cu domnișoara Nina, despre care nu se știe exact dacă este doamnă sau domnișoară, căci Melania nu a văzut-o la față și nu știe cum să-i spună. Dar e zăpadă și nici ei nu mai ajung. Asta-i situația! Femeia rezistă. Întotdeauna! Se resemnează când e nevoie. În definitiv, nu trebuie să te rogi de nimeni, ci "sî ti rogi numai la Dumniezău".
Lecția de teatru pe care Rodica Mandache a prezentat-o cu atât de multă puritate și dragoste pentru menirea ei, ce s-a răsfrânt asupra fiecărui spectator, mi-a reconfirmat o impresie pe care versiunea radiofonică mi-o lăsase: Melania este, de fapt, acumularea tuturor dorurilor, speranțelor și, în definitiv, sufletelor bătrânelor provenite din mediul rural, pe care nu l-au putut abandona niciodată. Adevărata republică a Melaniei este meleagul în care toate aceste femei își trăiesc eternitățile.
Eu nu pot să închei. Nu vreau să închei. Tocmai ce pomenisem eternitatea. Refuz, deci, să formulez o concluzie pentru o poveste fără de sfârșit, pentru o experiență pe care am simțit-o profund intimă, ce se va încheia, pentru mine, odată cu propria-mi viață. Acestea fiind spuse, consider că se cuvine ca Melania să vă vorbească acum. Dacă o veți asculta, o veți auzi și, mai ales, o veți simți, căci "sufletul e suflare". Se aude! "Ultimul meu sfat pentru tineri iesti: omul trebui sî fii vesel. Di și trebui omul sî fii vesel? Păi, dacă i drag, îi vesel, dacă nu i drag, nu-i vesel. Omul trebui sî fii vesel, iubitor, sî nu sî superi, sî nu sî mânii, sî nu bagie în cap tot cuvântu' care l-o zis unu sau altu'."
(foto: Andrei Runcanu - în 2026, Rodica Mandache joacă singură pe scenă, fără nicio prezență masculină)