Ion Dezideriu Sîrbu a fost omul de cultură emblematic al zonei, care s-a aplecat cu prețuire asupra locurilor din care se trăgea, asupra oamenilor care le populau, încercând să pătrundă adânc în sufletul lor. Fiu de miner din Petrila, ajuns la rândul său, pentru scurt timp, miner, "grație" atenției comuniste, are parcă un destin precum cel al locurilor din care se trage.
Nu sunt în măsură să vorbesc despre scriitura lui I.D Sîrbu, o cunosc prea puțin, în schimb descopăr un crâmpei din povestirile sale petrilene prin textul dramatic semnat de teatrologul Claudiu Groza (care mărturisește că s-a aplecat cu mare atenție asupra operei sale de-a lungul timpului: Relectura - integrală acum, după mulți ani - a Povestirilor petrilene mi s-a dovedit la fel de fascinantă precum cea a scrisorilor ori notelor de jurnal. Sîrbu construiește un spațiu fantastic, legendar, metafizic pe dealurile și prin cătunele Văii Jiului, unde minerii coexistă cu Dumnezeu și Sfântul Petre, unde pilda existențială, epifania creștină succede întrecerii cu diavolul, toți viețuind laolaltă pe malurile Jiului) și de regizorul Constantin Radu Tudosie, care stau la baza unui spectacol de teatru montat pe scena Teatrului Dramatic I.D. Sîrbu din Petroșani. Pentru acest spectacol - Bietul meu suflet, cărbune - au fost alese trei dintre povestirile petrilene: Mingea de tenis, O glumă și Trei cărămizi negre.
Lăsându-l puțin să mi se așeze în minte, m-am surprins că compar spectacolul cu evoluția unui om, a unui simplu om, de la copilăria sa până la bătrânețe, revelând un fel de trai și o anume lume. Și asta pentru că s-a creat o continuitate, o legătură între povestiri. Nu exista o fragmentare evidentă, povestea și jocul actorilor curgeau firesc, iar scenele erau asemenea vârstelor.
O casă de miner din colonia petrileană, simplă, măruntă, se deschide tinerilor din ziua de azi ca dovadă vie a unei existențe de altădată. O masă cu scaune, simple toate, din lemn, un pat, icoană - obligatoriu -, preșuri și un fel de godin. Sărăcie, simplitate...
Tineri jucăuși ai zilelor noastre, nu prea curioși, sunt aduși acolo ca să afle, să învețe istoria locului, ca la muzeu, neatenți la vorbele unui bătrân (Mihai Sima), la fel de simplu și de mărunt precum încăperea acelei case, care începe să depene amintiri. Treptat, vorbele lui deschid o ușă, un portal, prin care tinerii răzvrătiți pătrund într-o lume îndepărtată și astfel devin cumva personaje, trăiesc viețile altora. Și bătrânul povestește pierdut în amintiri, iar timpul e cel care îi dă ascultare și astfel redevine copil, copil de miner, sărac, visător, jucăuș, pus pe șotii, alături de alți copii, jinduind la o banală minge de cauciuc, galbenă cu buline roșii, căci mingile lor erau făcute din cârpe. O societate se prefigurează, o ierarhie și o linie despărțitoare între avuți și săraci. Dar joaca îi poate aduce împreună, uneori. Și când din întâmplare ajunge în curtea copilului de miner o minge de tenis, o minge cum alta nu-i, problemele apar. Adolescenții-copii și copiii-adolescenți par să creeze o punte între generații, pentru că e ceva ce este în fiecare copil și în fiecare adolescent, indiferent de vremuri. Mingea aceea la care jinduiește este acel obiect care rămâne adânc înrădăcinat în sufletul omului uitat de vremuri, în sufletul copilului din el.
În acest început se află copilăria acestui spectacol, cu stângăcii, ușor gălăgios, puțin nesigur... Dar tot aici se creează câteva cadre absolut superbe. E seară, lumina lunii proiectează crengile arborilor din jurul casei, vântul ușor le foșnește, iar bătrânul povestitor stă pironit pe pat, cu privirea pierdută pe fereastră, iar imaginea lui se reflectă în sticla ferestrei. Poetică imagine.
Apoi se lasă întunericul și un hău se deschide, un hău în care doar lumina lămpașelor de mineri deschid "cărarea". E momentul de odihnă, de hrănit corpul acela negru de la cărbunele minei, istovit, transpirat. Se adună, își desfac ziarele în care stă bucata de brânză sau poate de slană, cu ceapă și o țâră de pită. Fiecare e cu gândul lui, fiecare e cu of-ul lui, unul e tăcut, altul e guraliv, altul poate indiferent, unul bea lapte, altul bea țuică, e o mică adunare de oase, carne, minte și suflet, drămuite după cum a vrut Bunul Dumnezeu. Și sunt momente în care se declanșează povești, bârfe, judecăți, care incită, și ceea ce unuia îi face bine, considerând-o o glumă, altuia îi face rău, îi declanșează gânduri rele.
Aici simți tinerețea din spectacol, o tinerețe muncită, neagră, cu speranțele lovindu-se de pereții înguști ai minei și ai căsuței din colonie. Sufletul se zbuciumă de iubire, de gelozie, de neputință, de dorințe. Tânărul Sabin (Mihai Rădulea), care poate fi copilul care a descoperit mingea aceea de tenis minunată mult prea sensibil și la trup, dar și la suflet, este stârnit de un ortac, care, de felul său, lua lucrurile mai în răspăr și făcea glume proaste. Îi induce ideea că toate nevestele de miner își înșală bărbații, iar bietul Sabin, prea tânăr și prea naiv, cu nevastă tânără și copil mic, se lasă prins în țesătura unei glume.
Se simte o doză de maturitate în această secvență; dialogul, atitudinile se desfășoară și se manifestă mai așezat, mai clar. Acum putem vedea și înțelege ce a însemnat mina pentru oamenii locului, într-un anume timp.
Ne reîntoarcem în casa de miner din colonie, în care un tată bătrân (Cosmin Brehuță) se confesează unui profesor, dornic să adune cât mai multe informații pentru memoria locului. Vizita profesorului e firească, e familiară deja. Icoana de pe perete îl privește cu înțelegere, bătrânul respiră cu emoția amintirii și, prin confesiune, prin gând, readuce amintirea fiului în încăpere, același Sabin, ca o prezență fantomatică. Moartea lui, accidentală (câte accidente nu se întâmplau!), într-un malaxor care transforma zgura și praful de cărbune în cărămizi, i-a transformat, metaforic vorbind, sufletul în cărbune. Plămânii lui erau demult plini de praful de cărbune, iar tatăl, încălzindu-și încăperea cu acele cărămizi, e mult mai apăsat de durere. E emoționantă povestea acestui tată, care și-a văzut fiul murind, care s-a învinovățit pentru moartea lui, căruia i se pare nefiresc să moară mult mai târziu decât fiul său, decât ortacul mai tânăr.
Cu bătrânețea se încheie, aici firesc, "viața" spectacolului. Este emoționant!
În acest spectacol, ceea ce este evident și important este întâlnirea cu o lume "subterană", cu o lume care a existat, de-a lungul timpurilor, care s-a schimbat odată cu vremurile, dar care nu poate fi uitată, anulată. E un SUFLET acolo care rămâne... Și I.D. Sîrbu a știut asta. Și I.D. Sîrbu trebuie descoperit sau redescoperit și revelat.
Mi-a plăcut! Simplu! Și ceea ce am mai simțit, și, din nou, simplu, spun mi-a plăcut, este că acest spectacol, voit sau nu, are o latură educațională, putând împrietenii tinerii, adolescenții cu istoria locului, cu oamenii locului, cu scriitorii locului. (Am auzit un tânăr, elev îmi părea mie, spunându-i unei doamne, poate profesoară, poate o cunoștință: Vai, ce mi-a plăcut! Mi-ar fi părut rău să nu vin. Foarte frumos!)
(foto: Nimrod Bekesi)