Je suis un hétéro - Gala Premiilor Gopo, 2026

Voi începe cu începutul: cred că Tudor Giurgiu nu ar fi trebuit să semnaleze pe scenă derapajul din rețeaua socială Letterboxd (o rețea socială dedicată cinefililor)!

Ar fi trebuit să îl sesizeze direct la Consiliul pentru Combaterea Discriminării! Cuvintele respective, așa cum au fost proiectate pe scenă din print screen, îmi par un exemplu clar de hate speech, care se adaugă atmosferei generale proferate pe platformele de social media în care unele bisericuțe înjură și dezumanizează pe aparținătorii altor categorii de oameni.
 
Iar asemenea instituții ar trebui, dacă ar fi sesizate sau chiar din proprie inițiativă, să apere tocmai principiile incluziunii și bunei înțelegeri, a respectului față de celălalt.

În același timp, merită remarcat faptul că această intervenție a reprezentat și un prilej de a atrage atenția asupra unei categorii aparte de cineaști, anume criticii de film. Spun "aparte" datorită caracterului hibrid al contribuției acestora, căci, nefiind implicați direct în procesul de producție, sunt adesea asimilați altor categorii profesionale, cum ar fi jurnaliștii. Roger Ebert, de exemplu, nu a luat niciodată un Oscar, dar a luat un Pulitzer.

Totuși, cred - și activitatea mea stă mărturie credinței mele - că a scrie critică de film înseamnă a aparține lumii filmului prin crearea unei culturi cinefile, prin reamintirea constantă a faptului că un film este mult mai mult decât un produs de entertainment. Așa că profit de moment și să întreb dacă nu cumva bursa acordată anual la TIFF în memoria lui Alex. Leo Șerban nu ar trebui să fie rezervată exclusiv criticilor de film...

Acum, să trecem în revistă alegerile votanților.

Premiul pentru cel mai bun film străin a mers către Sirāt o explorare a comunității rave care devine, în condițiile dure ale deșertului marocan, o chestionare a limitelor noastre. Și eu am preferat filmul spaniol unor producții remarcabile precum Marcello Mio, rafinată chestionare a filiației artistice cu accente puternice de istorie culturală europeană sau Yek tasadef sadeh / It Was Just an Accident, emoționantă poveste despre iertare în condițiile autoritarismului și prigoanei din Iran. Cumva, tocmai pentru că Sirāt se plasa atât de departe de fruntariile civilizației și de aproape de limitele condiției noastre umane, a fost preferat de mulțimea de votanți.

La Tânără speranță, o categorie aparte deoarece complexitatea muncii tinerilor diferă foarte mult, la care se adaugă pretenția de a discerne talentul acolo unde momentan nu este decât o promisiune. Din fericire, aceste promisiuni sunt reale, chiar palpabile.

Asta e cu atât mai provocator atunci când munca tinerilor este cea "invizibilă", adică în spatele ecranului, la masa de montaj sau în scaunul regizoral. Personal, am apreciat îndrăzneala estetică de a utiliza resursele mediului analogic al peliculei, alături de performanțele regizorale în scurtmetraje pline de substanță. Dar nu pot decât să mă bucur că rolul excelent regizat de Mihai Mincan al Emmei Ioana Mogoș, reținerea acesteia în tensiunea acestui thriller oniric care este Dinți de lapte a primit această meritată și precoce recunoaștere.

La Film de animație, câștigătorul era ușor de ghicit. Magicianul fusese apreciat deja la Annecy și luase și alte premii prestigioase, dar, mult mai important, a dovedit o forță și o complexitate artistică dintr-o ligă superioară, avantajat, evident, și de resursele superioare pe care le-a avut la dispoziție. Mie mi-au plăcut mult și Bunicu doarme, o emoționantă poveste despre pierdere văzută din perspectiva unui copil și Un cuplu triasic, o bine executată și bine inspirată producție studențească care aduce puțin cu filmele lui Genndy Tartakovsky.

Similar este și la scurtmetraj de ficțiune. Nebunul se detașează deja ca un film articulat, cu o narațiune pe care are timp să o dezvolte organic, cu un conflict bine precizat. Deloc de trecut cu vederea este și scenografia, mai precis construcția unui OZN neaoș, care demonstrează un simț al umorului, nostalgiei și imaginației cu totul deosebite. La acestea se adaugă și interpretarea lui Bogdan Farcaș ce face un rol de zile mari, așa că la această categorie nu prea putem vorbi de surprize.

Destul de provocatoare a fost categoria de Documentar. Am avut o schiță de biopic cu accente personaliste referitor la un lăutar de succes (Caliu: Nicidecum altceva, ce să fac altceva) și toate provocările pe care le are acesta, apoi o coproducție siriano-germană despre soarta migranților în Europa (Mica Sirie). Mi-a plăcut în mod deosebit filmul de montaj al Andrei MacMasters, Bright Future / Viitor luminos, o incursiune în trecutul destul de recent, totuși, al României, care ilustrează apusul unei epoci deloc de aur. Remarcabilă a fost și producția lui Ujică TWST / Things We Said Today, dar încărcătura emoțională, greutatea autobiografică și povestea bine montată a lui Tata a Linei Vdovîi a adunat cele mai multe voturi, inclusiv pe al meu. Menționez că filmul este disponibil pe platforma HBO.

La Cel mai bun film de debut, stilul reținut, intelectualist-minimalist al Sarrei Tsorakidis din Ink Wash a fost preferatul meu. Pe de altă parte, însă, Catane este cu siguranță o realizare mult mai memorabilă și mai articulată, cu un mesaj percutant și de actualitate, iar Ioana Mischie a adunat o echipă creativă în jurul unei viziuni artistice coerente și foarte bine finisate.

Catane a obținut și o nominalizare la cel mai bun machiaj/coafură, reușita pe acest plan fiind, așa cum spuneam, evidentă. Catane ne introduce într-o lume alături de a noastră, o lume de poveste, dacă vreți, așa că punctează foarte mult aici.

Aș zice chiar că Cravata galbenă a beneficiat clar de profesionalism meșteșugit aici, ca și de resurse mai mari, dar am îndoieli că și reușita artistică înțeleasă ca un mesaj, ca o viziune înălțătoare asupra lumii, și mai ales ca problematizare și caracterizare a personajelor, a fost pe măsură. Acestea fiind spuse, am rezerve față de această producție. Recunosc pe de o parte profesionalismul echipei implicate, realizarea fiind remarcabilă din punct de vedere tehnic, de la efecte speciale virtuale la tot ceea ce a însemnat reconstituirea atmosferei de epocă. Iarăși, admit necesitatea ridicării mândriei naționale prin producții cinematografice care să pună creatorii și figurile marcante ale istoriei noastre într-o perspectivă cosmopolită. Dar aș dori ca toate aceste reinterpretări să fie cât mai aproape de o tensiune a excelenței povestită mai aproape de asperitățile vieții decât de hagiografia de tip romantic.

Iar aceste dificultăți ale muncii artistice ar trebui raportate și la ceea ce înseamnă văduvita noastră industrie culturală și, în speță, cea de producție cinematografică. Altfel spus, sunt discutabile criteriile pentru care actorul Ben Schnetzer a fost nominalizat la categoria "Cel mai bun actor român", deși, pe de altă parte, mă bucur să văd deschiderea de care au dat dovadă votanții pentru a-i acorda acest premiu.

Similar și la categoria-soră, anume Cele mai bune costume. Din start, aici aș remarca o producție îndrăzneață, aparținând genului auto-referențial care a fost subreprezentată la nominalizări: Interior Zero regizat de Eugen Jebeleanu disponibil pe HBO.

Trebuie spus că la aceste categorii sunt privilegiate filmele de epocă, deoarece efortul de reconstrucție a vremurilor apuse (logistic, de cercetare și coerență istorică, etc.) este mult mai mare. Crescând în perioada întunecată a ceaușismului, am rezonat cu costumele create pentru Dinți de lapte, mai ales că acest efort era pus în slujba recreării sentimentului de angoasă, de neputință, de întuneric existențial și de sărăcie friguroasă a acelor vremuri și nu în slujba unei hagiografii pseudo-naționaliste. De altfel, trebuie să mărturisesc un regret pentru faptul că filmul lui Mihai Mincan nu a reușit să atragă mai multe premii, deoarece îl apreciez ca o reușită formală și ca un manifest social puternic față de acele vremuri, cu o distribuție impresionantă și execuție impecabile.

Comatogen i-a adus lui Cobileanski două premii Gopo, pentru regie și scenariu (acesta din urmă alături de Alin Boeru) parcă pentru a demonstra că un thriller bine făcut, captivant, poate să atingă excelența. Imersiunea pe care o reușește Comatogen, înscris într-o tradiție mai degrabă clasică decât poveștile de critică socială reprezentate de Kontinental '25 și Dinți de lapte, a reprezentat o carte câștigătoare.

În același timp, parcă pentru a compensa, Kontinental '25 a revendicat perla coroanei, câștigând premiul pentru Cel mai bun film de lungmetraj. Regia și scenariul lui Radu Jude au fost susținute excelent de contribuțiile premiate ale lui Gabriel Spahiu și Ezster Tompa.

Ca o concluzie, aș spune că ediția 2026 a reprezentat o premieră prin prezența impunătoare ca meșteșug, chiar dacă nu și convingătoare din punct de vedere artistic, a unei coproducții care are o importantă participare străină (Cravata galbenă), care a arătat cumva că dacă filmul românesc nu ajunge la Oscar, atunci vine Hollywoodul la București. Apoi, îl impune pe Igor Cobileanski ca un jucător de prim rang al industriei românești și îl confirmă pe Radu Jude ca prezență inconturnabilă, pe aceleași coordonate de acidă și pătrunzătoare critică socială.