În fața celor peste 200 de spectatori care au umplut la refuz Sala Mică a PNCB, mirajul s-a creat imediat ce s-a stins vibrația celui de-al treilea gong iar, în fața noastră, s-a petrecut miracolul luminii. Metamorfoza luminii ce a inundat scena ne-a făcut să percepem ecoul și praful de stele ca decor, ca prezență spirituală. Practic, când reflectoarele s-au aprins, scena a încetat să mai fie spațiu fizic, devenind o mare de praf de stele suspendată în întuneric. Începând din acel moment, razele nu doar au luminat fețele micilor-mari interpreți la contactul cu păpușile mânuite de ei, transferându-le viață, ci au părut a izvorî din ele, ca și cum fiecare păpușă ar fi purtat, captiv în piept, un mic soare, amintindu-ne că suntem cu toții făcuți din aceeași materie stelară pe care Micul Prinț o va străbate cu pasul lui ușor. Nu era doar regie tehnică; era o iradiere a speranței care topea marginile realității, lăsând loc miracolului. Iar acesta nu a întârziat să se producă: de la singurătatea aviatorului - adultul din poveste - la conexiunile multiple ale copilului, cu ochii larg deschiși asupra lumii pe care se simte dator să o cuprindă în priviri, îmbrățișând-o cu forța curiozității sale de neoprit. M-am gândit imediat la modul în care, grație aceluiași George Năstase (și în postură de light designer), metafora luminii a devenit sunet, propunând ca ilustrație muzicală Yann Tiersen (... vi-o amintiți pe Amélie, nu-i așa?!?) și la răspunsul imediat al acestuia: sunetul devenind materie luminoasă, vorbindu-ne despre darul stelelor care știu să râdă... poate și pentru că, undeva, pe una din ele, se află "Floarea" Micului Prinț... și a ta... În acel moment, în sală s-a simțit o vibrație aparte, premergând instalarea unui veritabil poem vizual și sonor despre zbor și abandon. Și am recunoscut imediat (deși încă nu intrase fizic în scenă!!) umbra Micului Prinț și a celorlalte personaje cu care acesta va dialoga înțelepțindu-se... și înțelepțindu-ne, trecând prin portalul vârstelor, plutind, cu toții, printr-un vid plin de înțelesuri, purtat de mâini de copii care păreau să fi învățat de la stele secretul "Gravitației Zero". Privind acele păpuși traversând abisul dintre planete și dintre conștiințe, am simțit cum praful de stele se așază pe pleoapele noastre, transformând tristețea distanței într-o bucurie a regăsirii. Fiecare planetă vizitată era un stop-cadru într-o succesiune de sclipiri, o lume mică în care strălucirea ochilor de copil bătea mai tare decât orice reflector sau bec de pe scenă. Râsul Micului Prinț, interpretat cu o puritate de cristal de vocea unui copil, a căzut peste noi ca un praf de stele sonor. Nu a fost un sunet, ci o atingere; a fost promisiunea că, ori de câte ori vom privi cerul, vom auzi sute de milioane de clopoței râzând. Această sclipire auditivă a șters orice urmă de cinism adult, lăsându-ne sufletele pudrate cu acea melancolie luminoasă care ne face, în sfârșit, să înțelegem că suntem responsabili pentru tot ceea ce "am îmblânzit" în cursul vieții noastre.
M-a impresionat nu atât modul în care fiecare copil și-a rostit textul relaționând cu colegii și prietenii lor care își mânuiau cu pricepere personajul, cât modul în care trebuie să se fi făcut, în lungile ore de pregătire, în lungii ani de studiu, îndrumați cu tactul și știința pe care acei dăruiți profesioniști ai scenei și ai sufletului tânăr o poartă în inima lor cu zeci de mii de carate. Și m-a impresionat mișcarea transformată în magic vânt ce poartă cu sine amintiri, rememorări, sfaturi de viață în dualitatea spirit și materie, atât de profund gândită, acceptată și împlântată în cuvântul-gest. Câtă greutate au știut micii-mari actori păpușari de la Cercul de Teatru ActAnima Puppetry (teatru de animație) să dea cuvintelor și gesturilor de pe scenă o știu doar cei care au fost atunci, alături de mine, fremătând la fiecare din replicile rostite și rostuind abil cutiile de carton-cuburi ale decorului jucat caleidoscopic! I-am aplaudat nu doar pe ei, ci și pe cei care le-au fost ghizi dedicați: profesorul coordonator George Năstase și colaboratoarele proiectului pe care l-a imaginat: prof. Ana Bănuță și prof. Teodora Chinschi.
Vizionând spectacolul - adică trecând prin experiența creată de copii pe scenă - am înțeles că a scrie despre copiii care dau viață poveștii Micului Prinț prin intermediul păpușilor este un exercițiu de sensibilitate pură. Secretul cronicii mele ar trebui să rezide în plasticitatea imaginilor pe care le-am receptat și le transmit, în contrastul dintre fragilitatea mânuțelor care ghidează mișcarea păpușilor și profunzimea filosofică a textului lui Saint-Exupéry. Ca atare, vă invit ca alături de mine, să treceți prin porțile magice ale spectacolului perceput nu doar o piesă de teatru, ci ca lecție de vulnerabilitate predată de cei mai sinceri profesori: copiii. Pe scena transformată într-un univers de buzunar, prin degetele tremurânde de emoție ale micilor păpușari s-a simțit freamătul sufletului. A fost ceva profund mișcător în felul în care vocea subțire a unui copil dădea viață, spre exemplu, gândurilor despre îmblânzirea Vulpii, reamintindu-ne că, într-adevăr, uneori esențialul poate rămâne invizibil pentru ochii adulților, dar el devine atât de clar pentru inima unui copil! Metafora păpușarului m-a convins pe deplin, drept care am privit cum firele invizibile ale prieteniei se legau sub ochii noștri. Copiii-păpușari n-au mânuit doar lemn și pânză, ci au purtat pe palme fragilitatea unei întregi lumi. Între decorurile ce păreau desenate cu acuarelele visării, fiecare mișcare de paravan a fost o bătaie de inimă. Să vezi un copil "îmblânzind" o păpușă-Vulpe înseamnă să asiști la un transfer de magie pură, unde granița dintre realitate și poveste se topește, lăsând în urmă doar sclipirea aurie a lanului de grâu și ecoul unui râs de stele. Atunci am înțeles că pot exista momente când teatrul încetează să mai fie spectacol, devenind Rugă... Adaptarea Micul Prinț a fost o astfel de minune. În mâinile lor, universul lui Saint-Exupéry a captat greutatea de adiere și încurajare a unei mângâieri. Ne-au învățat, cu o simplitate dezarmantă, că a fi responsabil de "Floarea ta" începe cu grija cu care ridici o păpușă în lumină.
Luate pe rând, momentele-metafore s-au rânduit într-o salbă pe care nu ezit să o rememorez: nevoia noastră de întoarcere - măcar cu ochii sufletului - spre copilărie - adică pe planeta B-612 vorbește despre dezumanizarea lumii adulte și despre teatru ca spațiu de recuperare a inocenței. Lumea este văzută ca o sumă de "oameni mari" care numără stelele fără să le vadă strălucirea; din această perspectivă, spectacolul Micul Prinț de la PNCB a fost asemenea unei ferestre deschise spre "acasă". Gândindu-mă la metafora copilul-păpușar, nu mi-am putut reprima o întrebare: cine pe cine îmblânzește? În mod normal, răspunsul imediat ar fi că păpușarul este cel care controlează obiectul. Și totuși... realizez că nu copilul este cel care rostește, având mișcări vălurite, nuanțat fluide, ca o mângâiere a cosmosului, creând un spațiu de incantație (prof. Ana Bănuță), relaționează, se întreabă, răspunde și mânuiește (prof. coordonator: George Năstase), ci puritatea mesajului este cea care disciplinează gestul. Există o simbioză sacră între fragilitatea pânzei, a lemnului și pielea fină a mâinii de copil; acolo, la granița dintre atingere și mișcare, se naște o altfel de viață. O face în cadrul scenografic sugestiv, de simplitate voit dezarmantă, inspirat creat ca univers decupat din vise (prof. Teodora Chinschi). Mijloacele sunt pe cât de simple, pe atât de eficiente: carton, linii, culori, lumini; în acest fel, copiii - fie ei artiști, fie spectatori, deprind lecția prin care obiectele banale devin sacre prin intenție: cutia nu este doar o cutie, ci locul unde doarme Oaia... acea oaie specială, prinzând viață din desen din cererea Micului Prinț...
La rândul lor, personajele devin oglinzi ale condiției umane, văzute de copii prin prisma seriozității actului de a învăța ori a ridicolului. Prin gesturile lor voit rigide, copiii au demascat grotescul lumii noastre "serioase". Ei au jucat adultul ca pe o mască strâmtă și strâmbă, arătându-ne cât de caraghioși părem atunci când uităm să privim apusurile pentru a număra zerouri... Nucleul emoțional îl aflăm în metaforele îmblânzirii Vulpii sau ale îngrijirii Florii, ambele privite ca formă de responsabilitate. Și ar mai fi ceva: fantastica fenomenologie a vocii între rostirea-rostuire și tăceri: vocile copiilor nu "joacă", ci "sunt". Importanța pauzelor și a ezitărilor atent controlate dau autenticitate textului și emoțiilor ce se cer transmise. Când Vulpea și-a plecat capul de câlți prin mâna micului păpușar, în sală s-a lăsat o tăcere care nu aparținea lumii materiale; era tăcerea grâului care se coace sub soare. Copilul de pe scenă, cu o concentrare ce friza asceza, nu doar mișca o pârghie; el își transfera propria respirație în pieptul de pluș al personajului. În acel moment, am înțeles că a îmblânzi înseamnă a accepta să fii vulnerabil în fața celuilalt iar copiii, spre deosebire de noi, nu se tem de această vulnerabilitate. Ei nu mimează emoția, ci o locuiesc; în acest fel, orice digresiune filosofică poate deveni întrebare. Să explorăm două dintre ele: Timpul (de ce Floarea este efemeră?) și Singurătatea (printre oameni sau în deșert?), ambele premergând finalul, privit ca întoarcere pe o altă planetă, eliberat de greutatea trupului, pentru a putea călători, liber, spre stele. Aceste concepte reprezintă coloana vertebrală a Micului Prinț, iar atunci când sunt filtrate prin jocul copiilor păpușari, ele capătă o dimensiune aproape metafizică. Într-o recenzie amplă, aceste digresiuni servesc drept "popasuri de gândire", unde cititorul este invitat să privească dincolo de paravanul teatrului. Astfel, Timpul este "efemerul măturat de vânt", în vreme ce - în universul adulților -, el este o resursă care se măsoară în cifre, în ore de muncă și în "economisire". În spectacolul copiilor, devine timp trăit: pe scenă, nu mai scurge liniar, ci circular, asemenea rotației unei miraculoase planete minuscule. Copiii-păpușari au reușit să surprindă esența a ceea ce Saint-Exupéry numea "pierdere de vreme": acele minute prețioase în care nu faci nimic altceva decât să exiști lângă și pentru celălalt. Pentru adult, timpul este un dușman care trebuie ucis sau depozitat; pentru copilul care mânuiește păpușa, timpul este materia primă a dragostei. Atunci când Micul Prinț își îngrijește Floarea (care se lasă îngrijită / îmblânzită), gesturile sunt lente, aproape ritualice.
Sper că acest spectacolul i-a îndemnat pe mulți să se întrebe ce au făcut cu secundele lor: le-au transformat în cifre sau le-au lăsat să devină amintiri? În teatrul de păpuși, Timpul are răbdare, pentru că nimeni nu se grăbește să prindă condica de prezență de la birou; el se mișcă doar dacă există o rațiune a inimii. Tot astfel, Singurătatea nu este altceva decât "deșertul dintre noi"; din câte știm, există cea geografică (din mijlocul Saharei - de exemplu) și cea socială (printre oameni). Așa cum a fost ea tălmăcită de micii actori, nu a fost una a abandonului, ci una a căutării. Păpușile, prin natura lor, sunt obiecte singure / însingurate până când o mână le atinge. Această imagine devine o oglindă a condiției umane: suntem cu toții materie inertă până când cineva ne "îmblânzește", oferindu-ne un sens. Pe scenă, deșertul nu a fost făcut din nisip, ci din absența celuilalt. Copiii au demonstrat că poți fi singur într-o mulțime de "oameni mari" care vorbesc, dar nu comunică, adulți care aud, dar nu ascultă. Singurătatea Micului Prinț a fost, în mod paradoxal, cea mai populată stare de pe scenă, fiindcă era plină de dorul de Casă și de Floare.
Finalul spectacolului a adus pe scenă marea temă a trecerii dinspre copilărie spre pragul adolescenței, copiii părăsind cutiile-planete în care de acum li se vor odihni amintirile; a fost tratată cu o seninătate care a lăsat publicul adult cu respirația tăiată. Copiii au jucat acest moment fără tragismul greu al celor care se tem de neant, ci cu încrederea celor care știu că drumul continuă dincolo de priviri, nu ca dispariție, ci o mutare a centrului de greutate din vizibil în invizibil. Micul Prinț s-a întors în singurul loc unde dispariția nu are putere: în iubirea și uimirea celui care a rămas să privească cerul. Actorii au fost răsfățați cu aplauzele ce parcă nu mai conteneau iar spectatorii au plecat din sală meditând la seria de povețe despre responsabilitate, prietenie, nevoia de a trăi în comuniune, respectându-ne unii pe ceilalți.
Am apreciat cu toată ființa mea aerul proaspăt ce a învăluit scena, marcată de seriozitatea lucrului micilor artiști cu păpușile lor. Spectacolul în sine a fost, el însuși, un omagiu superb adus muncii lor. Este rar ca cineva să privească teatrul de păpuși cu atâta profunzime, iar copiii simt când efortul lor este tradus în cuvinte care le respectă seriozitatea cu care au tratat povestea. Pe scena Sălii Mici a PNCB, în fața celor peste 200 de spectator prezenți, copiii și păpușile lor ne-au oferit o lecție despre inocență, incandescență, sclipiri de cuarț și sidef, totul încadrat de cercul virtual creat între "greutatea" filosofiei și "ușurința" diafană a visului. De aceea, mă reîntorc la publicul care, plin de entuziasm, a aplaudat alături de mine performanța tinerilor artiști și nu mă abțin să constat contrastul dintre zâmbetul nostalgic al celor trecuți prin viață și uimirea pură a celor mici. Iar în final, păstrate "pour la bonne bouche", iată numele micilor-MARI ARTIȘTI pentru care păstrez încă, în suflet, amintirea binemeritatelor aplauze: Aviatorul - Bogdan Tănase, Micul Prinț - Ilinca Bunduchi, Floarea - Ema Todirel, Regele - Eva Jiros, Vanitosul - Ștefania Jiros, Omul de afaceri - Oana Rarinca, Lampagiul - Maya Tomescu, Geograful - Nicoleta Matei, Șarpele - Ana Maria Bleotu. Vulpea - Oriana Crainicu.
La bună reîntâlnire în lumina magică a unui alt spectacol de aceleași tari esențe ale trăirii!!!
(foto: Cercul de Teatru ActAnima Puppetry)