Serialul "Căldură mare" continuă pe micile, marile şi deloc ecrane, adică aici unde, acum, vă invit la un Mojito (nu, nu sunt mojic, se pun frunze de mentă în rom, sucul de la o jumate de lămâie, o linguriţă de zahăr, apă minerală plus gheaţă, şi e super-răcoritor, dacă n-aţi băut, păcat, repede la bar!)
Un mulatru şi un rasta, Ruy (Alberto Yoel) şi Tito (Roberto SanmartÃn), adică rum and coke, sunt muzicieni aspiranţi în Havana, pardon Habana, aşa scrie, aşa scriem. Adică Habana Blues, un şpriţ latino de vară, adică un mojito de stânga (chiar faţă de barba argintie a lui Castro). Trebuia să vedem filmul la Cannes (selecţia oficială Un Certain Regard 2005), pentru că de petrecut am petrecut la petrecerea lui. Acum dacă tot am petrecut, l-am şi văzut şi m-am pus pe scris.
E un soi de Buena Vista Next Generation, cu elemente de social club, dar şi de sex, decadenţă, mojito (da, iar) şi un Chevrolet 1952, rudă cubaneză paşnică a Plymouth-ului Christine. Muzica primează, Fidel lipseşte total, era mai prezent pe documentarul la concertul Manic Street Preachers, prima trupă rock care a cântat în Cuba şi care s-a întâlnit cu ilustra Barbă.
Cel mai frumos lucru din film este, de altfel, locaţia, Havana (adică Habana pe bune), deşi regizorul (Benito Zambrano) e spaniol. În rest, aflăm lucruri despre piaţa de muzică cubaneză, post Ruben Gonzalez şi Ibrahim Ferrer, pigmentată cu trupe rap, fusion, funky, punk şi trash. Peisajul muzical e o mină de aur pentru viitorul cubanez, da, e o ţară latino, dar ce diferenţă faţă de a noastră, non-muzicală, manelistă şi micoasă. Rapeluri avem cu cozi, şpăgi şi căldură la fel de mare, dar la noi nu bate briza, nu se bea mojito (da, iar, adică din nou) şi nici nu se cântă jazz şi samba. Există o stângăcie în prezentare, filmul e cam naiv şi nu din cauza personajelor (naive) ci din cauza discursului, cam subţire, diluat. Se vrea şi comercial şi dramatic, şi nu se hotărăşte, asemenea lui Ruy, pendulează între cervecita şi rom, familie sau faimă, prietenie sau succes. Şi are un mesaj de stânga, ceea ce în contextul Cuban nu ştiu dacă e de bine sau nu, cu toate că apreciez mai mult cote-ul social, după ani de aşa zis capitalism bicisnic.
Conţine şi momentul Spinal Tap, faza de prietenie fracturată, producătoarea malefică, concertul cathartic. I-aş fi zis mai degrabă Havana Rumba decât Blues, deci m-a indus în eroare genul. Şi m-a dus cu gândul la alte bluz-uri, cum ar fi Istanbul Blues din Midnight Express, Miami Blues (Alec B.), Piano Blues (Clint), Taxi Blues (Pavel Lunghin), Blues Brothers (Jake şi Elwood), Biloxi Blues (Walken), Mo'Better Blues (Spike Lee), Hill Street Blues (serialul), Cocksucker Blues (Rolling Stones), sau Blues Café (unde s-a scumpit, aşa că nu mai bem Gavanes). Even Cowgirls Get the Blues (crede Gus Van Sant şi patronii din Pasaj).
Havana Club se bea şi pe vremea lui Ceauşescu, acum e vremea lui Bacardi (tie-in cu Miami Vice). Rum and Coke? Dare for more? Dar văd că am dat-o pe Pepsi.