Cele mai importante teatre din Luxembourg, Grand Théâtre și Théâtre des Capucins, sunt reunite, începând din 2011, sub o unică direcțiune și sub numele Les Théâtres de la Ville de Luxembourg. Cel mai recent spectacol al Larisei Faber, The Land We Shared, (producție Les Théâtres de la Ville de Luxembourg realizată cu sprijinul Camden People's Theatre din Londra și pornind de la pași inițiali așezați în cadrul angajamentului artistei cu Neimënster) și-a avut premiera și următoarele 4 reprezentații în mai 2026 la Théâtre des Capucins. Urmează două reprezentații la Camden People's Theatre în, cel mai probabil, octombrie 2026.
***
Spectacolul, găzduit de teatrul amenajat într-o fostă mânăstire a ordinului fraților capucini (se vede treaba că refuncționalizarea pe ruta religie - cultură face treabă), începe cu jumătate de ceas mai devreme decât ora indicată pe biletul de intrare, cu o prelegere despre ce va să zică deceniile comuniste din România secolului trecut. Janine Goedert e o obișnuită a Les Théâtres de la Ville de Luxembourg, fiind adesea invitată să prefațeze & contextualizeze producțiile teatrale cu o puternică amprentă istorică, politică, socială. Cum s-ar zice, un spectator informat face cât mai mulți, mult mai mulți!
Kristin Winters (actriță și producătoare de teatru stabilită la Londra, cu origini croato-americane) e alter-ego-ul omonim al dramaturgei, Ruslana Khazipova (actriță și muziciană ucraineană) e bunica și Ovidiu Mihăiță (actor, dramaturg, regizor și musician timișorean) e tatăl. The Land We Shared începe în ultimii ani de comunism românesc oficial, '88 -'89, marchează plecarea din țară a nepoatei și rămânerea în țară a bunicii, în '90, pentru a face apoi un salt în timp de peste 30 de ani, când are loc prima revenire în România a Larisei, întâmplate la puțină vreme după moartea bunicii.
Pe bază de sarmale, bancuri și charismă, bunica transformă sinistra epocă a lipsurilor de tot felul (electricitate, căldură, mâncare etc.) într-o perioadă către care acum matura Larisa se întoarce cu duioșie și multe emoții pozitive. E un strop de La vita e bella în scenele când, pe baza unui melanj interesant între engleză (limba spectacolului) și română (care face să tresară mai ales acea parte a publicului, deloc neglijabilă, formată din ro-expați), pe bază de replici istețe și cântări cu lipici (compozitor & sound designer: Alexei Țurcan), bunica face suportabilă era pe care nimeni nu și-o imagina vreodată regretabilă pe vremea când era prezent crâncen și nu trecut privit prin ochelari mați.
Cu rare excepții, bancurile nu produc reacțiile scontate în public. Să fie caz de demodare? Sau oare nepotrivire cu restul dramaturgiei? În schimb, alinturile de tipul "my little cabbage" (chiar, oare cum s-ar traduce în română?) sau rugăciunile de seară (înger, îngerașul meu) produc empatie și emoție și atașament. În general, The Land We Shared atinge corzi sensibile, mizând corect de dorul de casă & trecut al expaților și pe curiozitatea localnicilor. În schimb, umorul rămâne undeva în umbră, în ciuda încercărilor repetate ale textului de a produce hohote.
Apariția lui Mihăiță explodează scena. Cu alură și vestimentație (creatoarea costumelor: Sarah Munro) de încă june-prim, tatăl dă buzna în viața fiicei pe care o părăsise în frageda ei pruncie. E un strop de Vlad Ivanov - style în ce face Mihăiță în dialogul dintre cei doi purtat la revederea întâmplată într-o cafenea bucureșteană. Apoi, timișoreanul tobar de felurite trupe punk & heavy-metal își intră 100% în propria-i personalitate și produce cel mai bun moment al spectacolului în lunga scenă fără vorbă în care o înfruntă pe bunică în imaginația fiicei. Duelul se produce față în față, pe un podium în mișcare mânuit de personajul Larisa (decoruri: Marco Godinho), pe care cele două mari personalități divergente ale copilăriei ei lovesc cu nerv și poftă, într-un crescendo pasionant, feluritele tobe, cinele și alte instrumente de percuție din setul de profil care îi desparte.
Înapoi la înfruntarea pe bază de cuvinte dintre tată și fiică, planul personal cedează treptat celui social-politic-securistic. O anumită păpușă și o anumită vizită a securității amorsează dezvăluiri în serie despre adevărata identitate a tatălui. Poate prea în serie zisele dezvăluiri, marcând o oarecare efervescență a textului (scris de Larisa Faber, cu asistența dramaturgică a Shamirei Turner) în a bifa cât mai multe dintre marile teme ale imaginarului românesc pre și, mai ales, post-revoluționar. Tendința devine excesivă aproape de final, când amintirea / fantoma bunicii produce un lung monolog confesiv, îmbibat de referințe biografice construite în stilul personajelor de cinema violent anti-comunist care se practica în România de dinainte de Puiu & Noul Val. Precizare: nu acuzațiile, cât se poate de credibile, formulate la adresa regimului politic din România dejistă & ceaușistă deranjează, cât o anumită stilistică intens didacticistă, depășită, facilă, vag populistă.
Într-un al treilea act cu nuanțe oniric-suprarealiste, Ruslana și Ovidiu, în straie populare din vremuri pre-creștin de imemoriale, o poartă pe Larisa lui Kristin Winters într-o lume la granița dintre real și fantastic, dintre oraș și sat, dintre comunism și post-comunism, dintre securism și, desigur, securism, dintre viață și moarte. Cei doi îi întrupează pe cei care etern vor fi ce au fost și deloc mai mult decât atât. Melanjul dintre lumi e subtil marcat prin multiplele nuanțe de ecleraj (excelent light design-ul lui Jodi Rabinowitz) care compensează o anumită lipsă de inspirație la nivel scenografic, cele trei cortine care formează mare parte a decorurilor dezvăluindu-și prea puțin rostul.
The Land We Shared e construit mai ales pentru publicul aflat undeva departe de România (fie el român sau de alte naționalități). Inegalitățile sale sunt parțial compensate de un anumit fior liric care ține sala aproape. Un strop de curaj în aprofundarea relației fiică - tată (inclusiv / mai ales la nivel de flagrante contradicții la nivel de principii morale / de viață) și de refuzare a rezolvărilor dramaturgice evidente ar fi continuat în chip interesant melancolia discret ancorată în realitate din primul act (cel al prăbușirii comuniste) și ar fi speculat plusul de charismă adus pe scenă de Ovidiu Mihăiță. Paradoxal pentru un text construit pornind de la evenimente personale dureroase pentru o fiică & o mamă & o bunică, senzația pregnantă e cea produsă de efigia tatălui. Semn că, nerezolvate / nerăzbunate just (as opposed to șablonard), fantomele trecutului cu ochi albaștri ne bântuie în continuare.
(Foto: Jeannine Unsen)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 17 mai 2026 @ Théâtre des Capucins Luxembourg)