Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de teatru Atelier, Baia Mare, 2006

Atelier în nord extrem


Observator Cultural, august 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De cele mai multe ori, celebra "în tot răul e şi-un bine" te obligă la varii exhibiţii de cugetare pentru a găsi, cu orice preţ, o brumă de paliativ. Pentru Radu Macrinici şi "Atelierul" său, expresia se potriveşte însă mănuşă. După furtuna din paharul de apă, de acum doi ani, de la Teatrul din Sfîntu Gheorghe, însoţit de "dublul" său administrativ-financiar, Dumitru Măciucă, dramaturgul şi-a pus pe umăr bocceaua cu o experienţă de mai bine de doisprezece ani (şi tot atâtea ediţii de festival), a dat fundaţiei pe care o înfiinţase cu vreun deceniu în urmă (Liga pentru Teatru) dreptul legitim de proprietar al "Atelierului" şi şi-a luat lumea în cap (asta înseamnă să meditezi la soarta lumii şi să o integrezi în mental, în primul rînd, nu?), lăsând în urmă comportamentul inutil agresiv, colorat cu ceva impostură, al "urmaşilor urmaşilor", ca să zic aşa. Anul trecut îl regăsisem la Sighişoara, în aceeaşi necontenită căutare a "formelor noi ale expresiei teatrale, care să stimuleze spiritul de avangardă, aflat în hibernare în ultimele decenii", vorba lui. Nefiind nici cauza, nici ocazia absorbţiei cîtorva vagoane / trenuri de bere, ca festivalul cu ceva iz de mici medievali, din vară, factorii locali nu au rezonat cu proiectul. Şansa cuplului Macrinici-Măciucă a fost intrarea în rezonanţă, însă, cu un alt cuplu, al managerilor Teatrului Municipal din Baia Mare, Marilena Frenţiu şi Nicolae Weisz.

În definitiv, nu e simplu să asiguri continuitatea unui asemenea proiect. Apetenţa pentru inovaţie, în general, se instituie acolo unde tradiţia (şi în sens de linişte materială) a acoperit (cu asupra de măsură) toate palierele sociale. Ideea lui Macrinici a fost de a o lua înainte cu inovaţia tocmai pentru a întrerupe o tradiţie (citiţi "prost obicei") şi a asigura o structură tangentă ritmic la potenţiale noi tradiţii. Nu e simplu şi fiindcă e necesară o încăpăţînare care să asume proiectul ca o a doua natură. Experienţe similare au mai încercat, de pildă, Mihai Iancu, la Iaşi şi Bistriţa, cu aproape uitatul "Altfest", decedat în sunet de orgolii, ori cuplul Dan Borcia-Victor Scoradeţ, întrerupt de mitocănia politică. Ultimii doi şi-au creat fiecare cîte o companie independentă ("Pi buni", la Piatra Neamţ şi, respectiv, "Arca", în Capitală). Radu Macrinici, primul, în ordine cronologică, în cadrul propunerilor de gen, dovedeşte însă forţa, demnă de tot respectul, de a-şi împinge mai departe proiectul (visul, i-aş zice, în ciuda inevitabilei ameninţări a patetismului).

Baia Mare e departe. Ce truism, veţi zice! Nu e chiar aşa. În primul rînd, pentru băimăreni nu e deloc departe, iar săptămîna Festivalului "Atelier" a dovedit că Maramureşul are un public teribil de doritor de artă scenică, umplînd pînă tîrziu sălile ori foaierul clasicelor dialoguri de miez de noapte. Distanţa unui teatru (faţă de Bucureşti, vreau să zic, în măsura în care mai contează asemenea distanţă...) este invers proporţională cu propunerile sale. Exemplul echivalent ar putea fi teatrul botoşănean, relativ aproape de Bucureşti, în timpul directoratului lui Marius Rogojinschi, ajuns la capătul pămîntului cînd băieţii lui Iliescu i-au găsit înlocuitor. Baia Mare devenise interesantă în timpul directoratului Anton Tauf, odată cu spectacolele acestuia Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi O noapte furtunoasă, summum-ul montărilor Caragiale dintotdeauna, în opinia mea. I se adăugase, la aceeaşi vreme, dezvoltarea secţiei de revistă pînă la a concura la titlul de lider naţional al genului. Nu am priceput prea bine de ce mariajul dintre acest imens artist şi municipalitatea oraşului său natal nu a funcţionat, însă orice tentativă de recuperare, cel puţin pentru continuarea propusei integrale Caragiale, ar fi un fapt fericit.

În orice caz, actuala echipă managerială a înţeles foarte bine ceea ce îşi spunea şi Radu Macrinici, acum un deceniu şi jumătate, la Sfîntu Gheorghe: un eveniment de mare greutate poate funcţiona ca locomotivă pentru compania teatrală. Aşa încît Marilena Frenţiu şi Nicolae Weisz şi-au asumat integrarea Festivalului "Atelier". Mai departe ţine de decizie şi conjunctură construirea repertoriului, pentru ca şi restul "trenului" să consoneze locomotivei.

Observînd terenul fertil care se oferă, pentru această a XIV-a ediţie Radu Macrinici a premeditat o complexitate sporită. Colocviul Looking for Beckett (nu uitaţi că suntem în Anul Beckett!) a adus, alături de specialişti români de toate vîrstele, invitaţi din Bulgaria, Franţa, Germania, Marea Britanie, Turcia, Ungaria. Nu au lipsit spectacolele după opera beckettiană. Victor Ioan Frunză şi Cári Tibor au oferit actorilor teatrului gazdă workshop-ul Samuel Beckett sau Despre puterea secretă a cuvintelor.

Fundaţia Dramafest a intrat în joc, alături de organizatori, cu proiectul "Dramafast", condus de Alina Nelega. Un soi de latură epigramistică a festivalului, "Dramafast"-ul şi-a propus pariul contra cronometru (treisprezece ore) de a alege trei ştiri din presa locală a zilei, pe care trei dramaturgi (Iulia Popovici, Mihai Ignat şi Răzvan Boros) să le transforme în text, din care, pînă seara, trei studenţi la regie (Adriana Banciu, Claudiu Pintican şi Costin Găvază) şi un număr de actori ai teatrului băimărean să aducă în faţa spectatorilor exerciţii credibile. Deşi nu sunt amator de epigrame, cred că şi acest proiect şi-a găsit locul printre preferinţele publicului, un plus de spectaculozitate prin radicalizare (lucru complet la vedere, cu interactivitate de la prima oră) putînd oferi surprize. Deocamdată, experimentul prezentat la trecuta ediţie, după Augusto Boal, mi s-a părut mai convingător (poate tocmai din cauza deplinei interactivităţi).

Ca şi în cadrul festivalului de la Buzău, unde anunţam cu bucurie publicarea Despărţirii gemenilor, a lui Sebastian Vlad Popa, vreau să notez şi la Baia Mare lansarea a două cărţi scrise de doi sclipitori critici teatrali, clujeni de data aceasta, Miruna Runcan (Pentru o semiotică a spectacolului teatral) şi Claudiu Groza (Caiet de teatrologie). Li s-a adăugat volumul de teatru al lui Radu Macrinici, Această poveste nu va fi spusă niciodată. Voi reveni asupra lor. Poate vor (re)veni şi juriile Galei UNITER care, de prea multe ori, mi-au lăsat impresia că nu prea au mai citit de dinainte de '90, şi atunci doar Urzica şi Pentru patrie.

De notat şi calitatea excepţională a materialelor promoţionale, începînd cu caietul festivalului, semnate de Mihai Vălu.

Dintre spectacolele invitate, cele semnate de Victor Ioan Frunză (Nevestele vesele din Windsor) şi de Radu Afrim (Plastilina) şi-au disputat pe bună dreptate laurii, venind către aceeaşi realitate contemporană, pe două căi retorice limpede distincte, din două surse evident, geografic şi istoric, diferite: Shakespeare şi Vasili Sigarev.

Pe trucul cutiei italiene, cu spectatorii în scenă ori în sală, au mizat şi spectacolele lui Tompa Gábor, Radu Nichifor, Szabó K. István ori Gelu Badea. Din păcate, fiecare şi-a conţinut porţia de eroare, în ciuda construcţiei generale şi a unor momente memorabile. Reluînd la Teatrul "Tamási Áron" din Sfîntu Gheorghe spectacolul Aşteptîndu-l pe Godot, Tompa Gábor lucrează cu unul din cuplurile actoriceşti cele mai pregnante ale momentului: Pálffy Tibor (Estragon) şi Váta Loránd (Vladimir). Dubletul Pozzo - Lucky e asigurat de Nemes Levente şi Péter Hilda. Din păcate, cel puţin pe întinderea primului act, Pálffy şi Váta sînt aproape uitaţi în textul beckettian, ca într-un spectacol lectură. Salvarea vine din partea celorlalţi doi actori, şi în special al lui Péter Hilda, autoare a unui rol bazat aproape exclusiv pe mişcare, cu o minuţie şi lipsă de grabă senzaţionale. Chiar dacă actul doi revine la dinamica necesară, e cam tîrziu pentru scena selenară din pantofi prăfuiţi.

Cu Radu Nichifor, la Brăila, alte încăperi, alte erori: deşi spaţiul propus de Yvonne Adeline Pater e relaxant (o cuşcă paradoxal plăcută, prin azuriul ei cuceritor, în care culorile costumelor şi obiectelor dau o atmosferă de circ de Crăciun - sic!), deşi Cornel Cimpoae (Peppino), Alin Florea (Filippo) şi Marius Manole (Nicollo) nasc personaje credibile cu momente de strălucire ludică, regizorul îi împinge în ultimul sfert al spectacolului într-un vulgar nemotivat. În general, poate că Angajarea de clovn a lui Matei Vişniec ar mai trebui lăsată la odihnă. Personal, mă îndoiesc că după montarea, de la Braşov, a lui Claudiu Goga, textul mai poate da ceva serios în următorul deceniu.

Dacă, la Timişoara, la Teatrul "Csiki Gergely", Szabó K. István a fost cumva excedat de propriile investiţii expresionist-suprarealiste în Mama Lolita după Radu Macrinici, excese care pot fi totuşi lesne corijate, nu ştiu ce s-ar mai putea face la Baia Mare şi Satu Mare cu spectacolele lui Gelu Badea (Arlecchino&Comp. şi, respectiv, Sfîrşit de partidă), ambele începînd foarte bine şi eşuînd lamentabil într-o încîlceală de semne aduse pe scîndură ca nuca în perete. Ar fi însă nedrept să nu notez, în ambele cazuri, cîştigul scenografic, semnat tot de Gelu Badea, sau prestaţii actoriceşti excelente precum cele ale lui Ciprian Scurtea (în Clov şi în Capitano) sau Sebastian Bădărău (Isabella).

One man show-ul a fost a doua secţiune puternic reprezentată a "Atelierului" din acest an. Şi aici lucrurile au mers de la capodoperă la fiasco. În prima categorie, absolut uimitor, lecţie de teatru ce poate funcţiona de la scena clasică pînă la teatrul de cameră, Voci în beznă, colaj realizat şi interpretat de Éric Deniaud după Matei Vişniec. Singur, în spatele ferestrei - unic obiect de decor, cu zecile sale mici capete-personaj mînuite cu o discreţie ieşită din comun, făcînd un exerciţiu vocal senzaţional pentru a-şi distinge "interpreţii". Totul excelent, totul inteligent în spectacolul acestui expert păpuşar. Impecabil, în al său buto-dance, şi Hikaru Otsubo, de acum o clasică prezenţă a Festivalului "Atelier". Foarte interesant şi Mihai Bica în Taina cerşetorului, după un text al lui Costin Manoliu. Inventiv şi elegant interactiv, lui Mihai Bica îi mai rămîne de cîştigat doar doza de detaşare necesară faţă de un anumit patetism ce aparţine textului, dintr-un păcat tezist de final. Poate tot la exerciţii individuale ar trebui judecat şi Femeie, doar femeie... al lui Anton Tauf, spectacol dedicat modelului de actriţă Medeea, chiar dacă textele de plecare aparţin lui Cehov, Shakespeare şi Nichita Stănescu, exerciţiu pe care, cred, Aurora Prodan l-a înţeles aşa cum trebuie, dovedindu-şi virtuţi deosebite în jocul de-a tragismul de fiecare zi, din fiecare zi butaforică, de dincolo de cortină.

În aceeaşi categorie, cel mai prost spectacol al festivalului, Micuţa moarte, un ceas de plictiseală strigătoare la cer propusă de un anume Neil Light şi căznit scenic de Marina Sossi. V-am oferit aceste nume pentru a şti de ce să vă feriţi. Nu departe a fost bulgarul Ivo Dimcev, acesta nu din cauza lipsei de pregnanţă / prestanţă, ci a excesului de confuzie între convenţie şi realitate.

Spectacolele de teatru-dans propriu-zis (Visa game, prezentat de Cosmin Manoliu, şi Real Life Wrong, al companiei elveţiene Jozsef Trefeli) mi s-au părut destul de naive pentru pretenţiile pe care păreau să le degajeze, poate cu excepţia dansului erotic de rar rafinament, nucleu al celui din urmă.

Avarul lui Gavril Pinte, de la Teatrul de Păpuşi din Baia Mare a însemnat aproape un ceas de relaxare vizuală (notă maximă scenografiei Roxanei Ionescu) sau auditivă (interesantă muzica originală semnată de Cristian Tarnoveţchi şi Constantin Fleancu). Arta combinatorie a regizorului rămîne însă, în Avarul, punctul nevralgic.

În fine, Quixote al Adei Milea a fost Quixote al Adei Milea. Învingătoare la categoria inventată de ea însăşi, în cadrul unui tip de umor şi muzică pe care îl locuieşte cam singură, actriţa creatoare de spectacol a dramatizat glumeţ romanul lui Cervantes, l-a trecut în variantă engleză, l-a adus pînă aproape de virtuţile teatrului instrumental cu ajutorul celor doi Sancho, unul cu vioară (Romulus Chiciuc), altul cu chitară (Bogdan Burlacianu), dar şi al pianului lui Adrian Cristescu. Cvartetul plin de bună dispoziţie, conţinînd tot atîta dramă şi încă nu de subtext ci fluent ambalată, a fost un punct de maxim al "Atelierului" şi poate încercarea lui cea mai deosebită, artistic şi ca vocaţie a comunicării.

Şi cum "Atelierul" lui Macrinici este exact ceea ce mulţi aşteptăm în prima jumătate a lui iunie, tot un el însuşi, de acum instituţia teatrală cea mai longevivă de gen, dacă nu mă înşel, năşind multe voci actuale di granda şi moşind un continuum de calitate, nu rămîne decît să le dorim noilor gazde maramureşene inteligenţa de a continua. Pentru că merită.



 Toate articolele despre Festivalul de teatru Atelier, Baia Mare, 2006


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Doru Mareş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer