E cel mai bun horror conceptual despre internet făcut în anii recenți.
Pentru cei care o să se uite mirați prin film și n-o să zărească urmă de internet, să explic.
Backrooms, fenomenul de box office al zilelor acestea, e regizat de un băiat de 20 de ani, de abia ieșit din liceu, Kane Parsons, și e scris de Will Soodik, care are niște ani în plus și experiență în televiziune. Amestecul dintre vocile celor doi e inegal. Parsons vine cu partea cea mai grea, adică cu conceptul. Sub pseudonimul de Youtube Kane Pixels, Parsons a realizat începând din 2022 o serie de scurtmetraje numite la pachet The Backrooms. Sunt filme de lungimi variabile despre o lume înfricoșătoare care se deschide ca un buzunar infinit în spatele unui perete oarecare. Pentru cine vrea să-și facă o idee legată de look-ul acestor filme, aici e primul, The Backrooms (Found Footage), devenit viral imediat după lansarea lui:
Cu unele ajustări, el e de altfel remixat în secvența de început din actualul film de lungmetraj. Pe când Parsons făcea The Backrooms (Found Footage), pandemia era o amintire palpabilă, la fel ca și spațiile publice golite de prezență umană, iar vidul de pe coridoarele nesfârșite și vopsite monoton în galben din scurtmetraj te putea speria numai la gândul acestei aluzii. În aceeași perioadă, ieșea serialul de televiziune Severance. La o privire rapidă, decorurile luminate de neoane din Backrooms, cu personalitatea lor ștearsă de clădiri de birouri, arată ca o versiune lo-fi a spațiilor din serial. Sarcina lui Will Soodik pare să fi fost aceea de a scrie un scenariu care să păstreze ceva din mitologia întreținută și rescrisă pe internet de fanii seriei The Backrooms, fără a copia involuntar dubla lume a realității și a minții din Severance. Ce i-a reușit lui Soodik e o simplificare a poveștii, o reducere a ei la un dans macabru în doi între un bărbat măcinat de eșecul unei relații recente (jucat de Chiwetel Ejiofor) și o terapeută care încearcă să-l pună pe picioare (interpretată de Renate Reinsve) și care e apoi absorbită, metaforic și literalmente, în lumea acestuia. Decis să nu complice prea mult lucrurile, Soodik reduce pe alocuri povestea la ceva simetric și ușor schematic. Dar filmul compensează din plin ceea ce spune pe jumătate prin ceea ce arată.
Dus peste tot în cinematografe de recent omniprezenta companie de producție și distribuție A24, Backrooms e un exemplu de dicționar al unui concept deștept de horror hrănit cu bani. Pentru a extinde ideile lui Parsons la scara unui lungmetraj, a fost construit pe vreo 2.700 de metri pătrați un labirint de coridoare și încăperi care arată ca un muzeu abstract al anilor '90. Imaginea filmului, în unele segmente, e pe măsură: granulată, cu textura unei înregistrări de pe o casetă video. În prima secvență, sunt vizibile în acest spațiu artificial un calculator pe stil vechi, o dischetă și vreo două casete audio. Aceste exponate nostalgice, pentru un om care a apucat să le și folosească, au un dublu efect. Simți că ai putea să fii ghid sau paznic la acest muzeu imaginar și că, în același timp, ironic și iremediabil, faci parte din el. Acesta nu e însă doar un târg de vechituri, deși, la nivel de influențe vizuale, se reciclează copios din cinemaului horror al anilor '90 și 2000. O parte din Backrooms arată ca versiunea lui Parsons la The Blair Witch Project, iar un obiect scăpat la momentul oportun într-un hău fără fund mi-a adus aminte de finalul primului Cube, cel din 1997. Pentru stilul distant și ambiguu în care își filmează actorii în (să-i zicem) lumea reală a filmului, Parsons trimite, într-un omagiu imprevizibil, la puțin comentatul One Hour Photo (2002) - cel cu Robin Williams într-un rar rol negativ. La începuturi, filmul dă dovadă de ceea ce s-ar putea numi neglijență studiată. Din a doua lui jumătate, însă, încep să se distingă mai bine bugetul și imaginația lui Parsons. În atmosfera de proză fantastică din Backrooms, cocktail de Lewis Carroll & followers, plus niște David Lynch pentru gust, lumea reală a filmului se copiază bolnăvicios, strâmb și seducător pe coridoarele întortocheate ale universului paralel creat de regizor. Ar putea fi o metaforă pentru mintea umană, pentru labirinturile și monștrii ei, dar o replică bine plasată de două ori în film, pe care n-o divulg, mi-a dat înțeles că trimiterea ar putea să țintească lumea gonflată și hipnotizantă a internetului. (Sau, cine știe, poate chiar spectrul recent al inteligenței artificiale.)
Acesta e un horror care cred că le-ar plăcea celor cu minte teoretică. E o fabulă cinematografică care probabil l-ar fi interesat pe un Baudrillard, dar în același timp ea stă în picioare și fără astfel de schele teoretice. Fără a pomeni o singură dată cuvântul "internet", Backrooms sugerează că trăim într-o lume în care copiile multiplicate la nesfârșit ale lucrurilor devin mai interesante și mai primejdioase decât lucrurile în sine.
Parsons ar trebui să știe. A crescut, s-ar putea zice, pe internet, datorită internetului. E, în limbajul mai recent, un youtuber, iar succesul la box office al filmului lui, în paralel cu cel al unui alt horror foarte recent, Obsssesion, făcut tot de un youtuber, Curry Barker, pune retrospectiv în lumină o invazie cinematografică la scară mică. Ideea unei invazii a youtuber-ilor mi s-ar fi părut în sine una de horror până acum vreun an, dar trebuie să recunosc că m-am înșelat. (Scuza mea e că mă uitam cu scepticism la fenomenul similar din România.) Deja câțiva dintre ei au început să facă horror în general puțin costisitor și incitant la nivel de concept. Frații Danny și Michael Philippou. Alex Ullom. Kyle Edward Ball. Mark Fischbach, aka Markiplier. Cum se vede din listă, e în general un club ad hoc de băieți, dar nu e sigur că lucrurile o să rămână așa - anul trecut, de exemplu, regizoarea Kris Collins și-a lansat propriul ei lungmetraj de debut, horror-ul House on Eden. Unii dintre ei au studiat filmul la universitate, alții și-au făcut educația direct pe internet, de obicei lansând un prim scurtmetraj devenit în scurt timp viral. E un fenomen pe care bătălia umăr la umăr din aceste zile dintre Backrooms și Obsession la box office îl face imposibil de ignorat.
Fiecare generație are coșmarurile ei împărtășite. E un motiv mai mult decât decent - dincolo de curiozitate și plăcere înfiorată - pentru a vedea filme horror. Cu atât mai mult când vine vorba de filmele acestei generații recente. În cazul celui mai original și experimental horror din această nouă serie juvenilă, Skinamarink de Kyle Edward Ball, nici măcar nu e vorba de o metaforă. Ball regizează abstract frânturi de coșmaruri preluate pe calea internetului de la alți utilizatori. În adâncime, însă, senzația insinuantă din aceste filme e una a spaimei că lumea, așa cum e, o să continue indiferentă și n-o să se sfârșească niciodată. It Ends, regizat de Alex Ullom, e în orice caz fix despre așa ceva: o șosea secretă și (aproape) pustie pe care nu te poți opri niciodată. E greu de zis dacă-i vorba doar de buget și, deci, de lipsa banilor pentru figurație, dar multe din aceste horror-uri sunt slab populate de oameni. Interacțiunile umane sunt sporadice și simbolice, de unde și o impresie de existențialism pop injectat în teme horror. Poate cel mai surprinzător pentru o generație crescută pe internet, însuși internetul lipsește din aceste povești, înlocuit de frânturi de cultură populară apărute înaintea lui. E o omisiune foarte stranie și, în sine, simptomatică. Există însă ceva ce ține de loc de relația de zi cu zi cu lumea internetului, o senzație de extenuare, de viață care se deplasează în bucle egale și omogene. Nu e, desigur, ceva tipic doar generației mai tinere: în jurul acestei repetiții fără sens e construit și excelentul Exit 8 al regizorului japonez născut în 1979 Genki Kawamura, unul dintre horror-urile cele mai impresionante ieșite în 2025. Am ajuns, pe scurt, într-un moment în care spaima cea mai copleșitoare din aceste horror-uri nu e una de moarte sau de violență, ci de izolare socială și de repetiție fără sens.
Poate acesta e unul dintre motivele pentru care Backrooms a devenit atât de repede fenomenul care este. Un altul, sugerat într-o critică a filmului pe care am parcurs-o razant, e că horror-ul rămâne, dincolo de ingredientele obligatorii, una dintre formele cele mai libere în care se pot adapta povești și anxietăți personale. Ceea ce separă filmul lui Parsons de alte proiecte similare e cât de abstracte și de senzoriale sunt în același timp aceste anxietăți. Există și un mod ironic de a parcurge Backrooms. Poți avea impresia că mai multe personaje sunt urmărite de un ceva monstruos prin săli nesfârșite în care sunt expuse variațiuni de artă modernă. Etichetele pentru acest tip de obiecte și imagini conceptuale există pe internet și au fost folosite deja în discuțiile referitoare la film: spații liminale, creeepypasta și așa mai departe. Parsons le-a dat însă o formă, un înveliș sonor și o stranietete care e la fel de eficientă ca jump scare-urile tipice genului. De aceea, chiar și cu o poveste care pare incompletă pe alocuri, Backrooms are suficient de oferit prin imaginile neliniștitoare pe care le asamblează. Câteva dintre ele și-au câștigat deja, după mine, locul într-un montaj viitor cu cele mai originale secvențe din punct de vedere vizual din cinemaul acestui an.