După cum ne putem da seama din ceea ce vedem pe scenă, romanul lui Karácsonyi Zsolt este un experiment narativ care "sondează comportamentul uman la bătrânețe". După text, Mezei Kinga realizează la rândul ei un alt experiment scenic nu mai puțin interesant și chiar important. Dar am mai văzut așa ceva la MAFESZT Satu Mare, 2026, în Az apa / Tatăl de Florian Zeller în regia lui Vladimir Anton, spectacol al teatrului din Miercurea Ciuc. Aceleași sechele ale senectuții, aceleași greutăți pentru întreținători, aceleași obsesii cu ceasul furat, Alzheimer, hiaturi în comunicare, neînțelegeri cu fiica, slăbiciuni organice ale trupului, gândire discontinuă. Numai că, din plan real, spectacolul clujean sare în alambicări onirice, întregul spectacol oferind un conglomerat năucitor de halucinații exploatate vizual cu frenezie imaginativă, de la decorul mișcător (scară, uși, ferestre), la multitudinea de personaje angrenate într-o animație continuă.
Regizoarea Mezei Kinga mărturisea că preferă să lucreze pe texte ce nu sunt dedicate scenei și acest lucru apare clar definit în spectacol. E o introspecție puternic personalizată asupra lumii romanului. Rezoluțiile fanteziste izbucnesc vulcanic din orice element narativ ce poate fi extrapolat scenic. E ambiția regizoarei de a pune în valoare și de a-și arăta disponibilitatea în conlucrarea tuturor efectelor imaginative, practic inepuizabile.
Scenografia lui Ondraschek Péter o ajută cu prisosință să creeze spațiul concentraționar în care agonizează Bătrânul, personajul central, divizat în alterități ale unui egocentrism turbulent, malefic. Pereți de un gri hidos, obiecte cu funcționalități deturnate (un fel de frigider antedeluvian), o nicovală și un ciocan pentru Fierar, prietenul Bătrânului, un ciubăr pentru baie și o baltă mocirloasă în avanscenă. Mă întreb: de ce trebuie să fie spațiul și mediul în care trăiește Bătrânul atât de sumbru? E atât de inospitalier un virtual azil? Sau introspecția în straturile profunde ale eului multiplicat naște o viziune atât de încețoșată, repulsivă?
După cum spuneam, Bătrânul e multi-dimensionat în mod halucinant, ființează în alți actori, semn al căutării identităților pierdute. În orice caz, ușile, ferestrele, trapele des folosite, leagănul improvizat dintr-o anvelopă, fondul muzical accentuat grav (muzica: Mezei Szilárd), bărcile de hârtie, avionașele, aeromodelele gingașe coborâte la un moment dat, flori suspecte, miraculoase, apărute din scândura scenei, lămâiul, căruciorul de copii, toate sunt găselnițe ale valorificării unui univers interior caleidoscopic, decrepit, în accentuată degradare. O ruină în plină desfășurare. Eclerajul și proiecțiile (Terra și Luna, stelele) creează misterul și mirajul necesare pentru închegarea unei viziuni mitizante asupra conținuturilor scenice eșalonate în flux delirant. Este delirul Bătrânului prins în ghearele neputințelor sale, insul firav ce nu-și mai amintește de fiica sa și de vizitele ei, nu mai știe cum se numește "eclipsa de soare" etc. Un bătrân aproape beckettian, strivit sub amenințarea morții iminente. Cu mintea rătăcită, el retrăiește (scriind la o mașină de scris mecanică sau răsfoind albume cu fotografii) frânturi din existența lui anterioară legate de fiica sa, copilă ce zburdă pretutindeni cu un zmeu de hârtie, ce se arată, la maturitate, îngrijorată de starea lui.
Spectacolul e conceput ca spațiu al recluziunii acceptate docil ca pe o fatalitate. Un Gard simbolic, o plasă rabiț, se interpune brutal între scenă și spectatori. Bătrânul de după "gard" este expus ca obiect de muzeu, ca personaj de senzație, împreună cu halucinațiile lui, cu amintirile lui distorsionate de o memorie deficitară. El e un fel de monument încă viu, un artist al deambulărilor memoriei. Așa că va fi vizitat de grupuri de turiști curioși să vadă în el "valorile" senectuții. Albert Csilla e conducătoarea acestui grup de străini ce mișună printre spectatori, interesați, făcând glume. Înscenarea mi-a amintit de proza kafkiană Un artist al foamei cu personajul închis într-o cușcă în piața publică. "Profesia" Bătrânului din spectacol (bătrân generic, arhetipal) este să-și expună neputințele senectuții în fața mulțimii. Un cinism nemăsurat stă la baza acestei "expuneri" ordonate (de destin?), ceea ce face din construcția scenică o sfidătoare incursiune în sensibilitățile și ascunzișurile ființei. Dimény Áron (la început) prefigurează tarele temperamentale ale personajului strict supravegheat de personalul centrului de bătrâni, înfățișări și caracteristici preluate treptat de ceilalți interpreți într-o rotație de-a dreptul amețitoare. Viața ca navigare aleatorie pe ape salmastre (aluzie la evocarea unei virtuale vacanțe la mare) e strategic simbolizată prin bărcuțele din hârtie prinse între buzele celor cinci interpreți, apariții funambulești ai coșmarului trăit de o conștiință ofensată de îmbătrânire. Zbuciumul acestei conștiințe treze ia forme dintre cele mai bizare, extrapolate vizual printr-un mecanism extrem de bine pus la punct tehnic și artistic. Efectele sunt pe măsură.
Deși nu este un teatru de text, după cum spuneam la începutul acestor rânduri, neglijența proiectării replicilor pe un fundal cu denivelări și iluminări incidente, ce fac scrisul ilizibil, este ofensatoare pentru cei ce nu cunosc limba maghiară. O mai mare atenție la această sursă de receptare a spectacolului se impune cu precădere.
Actorii sunt minunați, fără excepție, atât cei ce au partituri consistente cât și cei cu câteva replici. Întrucât multiplele roluri atribuite fiecărui actor fac evidențierea lor mai puțin operativă, dau lista lor și a echipei tehnice, serios pusă la treabă pentru reușita spectacolului: Csilla Albert, Balázs Bodolai, Áron Dimény, Loránd Farkas, Enikő Györgyjakab, Andrea Kali, Róbert Kardos M., Melinda Kántor, Gizella Kicsid, Anikó Pethő, Eszter Román, Ervin Szűcs, Lóránd Váta.
Conceptul și regia: Kinga Mezei; dramaturgia. Kata Gyarmati; scenografia: Péter Ondraschek; muzica: Szilárd Mezei; realizare recuzite speciale: Andra Jakab; asistent de regie: Dorottya Képíró; regia tehnică: Réka Zongor.
(foto: Biró István)