Uneori, cele mai puternice povești nu sunt cele în care se întâmplă multe lucruri, ci acelea în care oamenii ajung, în sfârșit, să spună ceea ce au purtat ani întregi în suflet. Fiecare dintre noi ascunde un colț al sufletului pe care nu-l arată nimănui. O iubire neterminată, o vină, o rană care nu s-a închis niciodată cu adevărat. Tocmai de aceea, întâlnirea cu spectacolul Poveste japoneză, montat de MC Ranin la Teatrul "Tony Bulandra" din Târgoviște, mi s-a părut ceva mai mult decât o experiență teatrală. A fost o călătorie în acea zonă fragilă și neliniștitoare în care adevărul despre noi înșine nu mai poate fi ascuns.
Inspirat din nuvela Pușca de vânătoare a lui Yasushi Inoue, spectacolul construiește o poveste despre iubire, singurătate, trădare și nevoia omului de a fi înțeles. Textul original are o mare finețe, iar dramatizarea realizată de Iulia Alexandra Dinu și viziunea regizorală a lui MC Ranin păstrează această delicatețe, transformând-o într-un limbaj scenic care vorbește mai ales despre sentimentele pe care nu suntem capabili să le exprimăm la momentul potrivit.
Acțiunea se desfășoară în jurul unui personaj absent. Yosuke Misugi, din nuvela lui Inoue, nu apare efectiv pe scenă, dar întreaga sa existență este reconstruită din mărturiile celor trei femei care au fost, fiecare în felul ei, marcate de prezența lui. Este o alegere regizorală inspirată. În loc să vedem bărbatul care a provocat drama, vedem urmele pe care acesta le-a lăsat în sufletele celor din jur.
Shoko, interpretată de Iulia Alexandra Dinu, este fiica lui Saiko. Personajul privește lumea cu luciditatea celui care descoperă că maturizarea înseamnă și confruntarea cu adevăruri dureroase. Mi-a plăcut la Iulia Alexandra Dinu felul în care evită excesul dramatic. Jocul ei este construit pe nuanțe și pe o sinceritate care face personajul credibil. Nu caută să impresioneze prin gesturi ample sau prin izbucniri spectaculoase. În schimb, transmite o emoție reținută, iar tocmai această reținere îi oferă forță. Există momente în care o simplă privire spune mai mult decât un monolog întreg.
Ana Maria Carablais o interpretează pe Saiko, femeia prinsă între pasiune și vinovăție, între iubirea pe care o trăiește și consecințele pe care aceasta le produce. Ea reușește să redea foarte bine fragilitatea personajului și zbuciumul său interior. Saiko nu este nici victimă, nici vinovată. Este un om care a ales iubirea și care plătește pentru această alegere. Ana Maria Carablais îi oferă o sensibilitate aparte, iar în multe momente am avut impresia că personajul se află la granița dintre confesiune și prăbușire.
Cea care m-a impresionat poate cel mai mult este Oana Marcu, în rolul lui Midori, verișoara lui Saiko și soția înșelată. Există în interpretarea sa o demnitate dureroasă, o resemnare, o suferință care nu caută compasiune și tocmai de aceea devine atât de puternică. Midori este personajul care a înțeles poate cel mai bine mecanismele singurătății și ale dezamăgirii. Oana Marcu construiește acest rol cu răbdare și precizie, trecând printr-o multitudine de stări, dar fără să cadă în melodramă. În spatele fiecărei replici se simte viața zbuciumată a personajului, și asta impresionează făcându-te să empatizezi cu ea.
Ceea ce face însă ca spectacolul să depășească nivelul unei simple povești de dragoste este regia lui MC Ranin. Montarea nu urmărește să ilustreze realist întâmplările, ci să creeze o stare. Publicul este invitat într-un spațiu al memoriei și al confesiunii. Timpul pare suspendat. Gesturile capătă valoare simbolică. Costumele inspirate din estetica japoneză, muzica tradițională și ritmul interior al spectacolului contribuie la construirea unei atmosfere aparte.
Am avut adesea senzația că nu urmăresc doar relatările celor trei femei, ci o reflecție mai amplă despre fragilitatea relațiilor umane. În fond, Poveste japoneză vorbește despre distanțele care apar între oameni chiar și atunci când aceștia se iubesc. Despre incapacitatea unora de a comunica până la capăt ceea ce simt. Despre măștile pe care le purtăm și despre adevărurile pe care le amânăm.
Ce înseamnă fidelitatea? Putem iubi fără să rănim? Cât de bine îi cunoaștem pe cei de lângă noi? Și, mai ales, cât de bine ne cunoaștem pe noi înșine? Aceste întrebări continuă să existe și după ce spectacolul s-a terminat. Am rămas cu sentimentul că Poveste japoneză nu vorbește doar despre iubiri, adulteruri și divorțuri, ci vorbește despre noi. Despre singurătățile noastre, despre iubirile pe care le purtăm în tăcere și despre fragilitatea care se ascunde în spatele aparentei stăpâniri de sine. MC Ranin și cele trei actrițe reușesc să transforme o nuvelă celebră într-o experiență scenică sensibilă și profund umană. Iar într-o lume care vorbește din ce în ce mai mult și ascultă din ce în ce mai puțin, această invitație la introspecție rămâne, poate, cea mai valoroasă calitate a spectacolului.
(foto: Julien Oncete)