Ceilalți se bazează pe reportaje publicate în "Formula As" de Matei Florian. Reportaje cu totul aparte, despre oameni care trăiesc parcă afară din timp, în sate depopulate la care nu ajunge drumul de asfalt și unde becul electric e minune. Oamenii aceia (care acceptă progresul tehnic atunci cînd le e folositor: telefon, internet, dacă există pe-acolo) îi vorbesc reporterului despre singurătate, despre bătrînețe, despre copiii plecați, despre animale, despre Dumnezeu, despre cît de drag le e lor pustiul ăla minunat în care trăiesc de-o viață și de unde nu s-ar lăsa duși nici morți, despre groaza de oraș, despre ce frumos și bine era înainte, cînd pustiul nu era pustiu, erau două, trei sute de oameni în sat și oile umpleau dealul... E o altă lume cea în care trăiesc ei, o lume pe care noi nici s-o aproximăm nu prea reușim, pentru că n-o înțelegem cu adevărat, dar despre care mulți glosează impenitent.
Reportajele lui Matei Florian sînt tot ce poate fi mai departe de propagandă. Matei Florian nu vorbește despre "tradițiile noastre", despre "țăranul român", despre figuri generice, exponențiale, despre sufletul românesc etc. Reportajele lui surprind existențe atipice, pe cale de dispariție și le redau, cu o vorbă din teatru, "în adevăr", simți în ele uimirea și respectul reporterului, o delicatețe în felul cum își tratează subiectul care e foarte bine transmisă de toți actorii. Iar regizorul Robert Bălan decupează din textele acestea (împreună cu Matei Florian, presupun) cîteva episoade în care, pe lîngă adevărul și tristețea care mustesc din fiecare cuvînt, face să se întrevadă și umorul, și duioșia, evitînd însă privirea superioară, evaluatoare, judecata critică. Episoadele sînt contrapunctate de trei secvențe scrise special pentru spectacol care atrag atenția la instrumentalizarea acestor vieți, la manipularea odioasă la care sînt supuși oamenii aceia atunci cînd "cauza" lor e îmbrățișată de politicieni, de "reporteri" TV sau de cine știe ce tămăduitori sau influenceri. Scenele astea ar fi foarte comice, dacă n-ar fi atît de respingătoare și, vai!, "rupte din viață".
Spectacol mozaic fiind, fiecare actor joacă mai multe roluri, ba chiar Corina Ciontu și cîntă minunat o doină. Robert Bălan a construit scenariul astfel încît să pună în valoare toți actorii - aici nu există roluri principale și secundare - fiecare acoperind palete interpretative foarte variate. Extrem de versatil, nuanțat și cuceritor în tot ce face (și ca politician și ca țăran bătrîn, rămas singur să "grijească" de casele și ulițele satului, și ca viceprimar) e Laurențiu Bănescu. Cristina Toma e savuroasă în rolurile în șefa de campanie electorală și în crainica TV (pronunțînd "Ghe-or-ghe, fără diftong), la fel de precisă cînd e contabilă (excelentă scena din deschidere în care ea și Laurențiu Bănescu încearcă să-i explice reporterului drumul pînă la pustnicul din vîrf de munte) sau fetița unei familii izolate. Corina Ciontu nu doar cîntă, ci interpretează cu bine dozată delicatețe și umor toate rolurile. Adrian Anghel e foarte credibil și ca bețiv, și ca pustnic care mai mult cu armăsarul și cu lupii vorbește, iar Rolando Matsangos e cînd reporter, cînd tată de familie (izolată) - povestea călătoriei lui, la șase ani, la București e un episod important în spectacol. În treacăt fie spus, mi-aș dori să văd acești actori și pe scenele mari; ar avea doar de cîștigat (scenele mari).
O alegere discutabilă mi se pare plasarea mai multor dialoguri și a cel puțin unui monolog în extremitatea din spate a scenei, foarte departe de public: uneori am înțeles greu ce se spunea și aproape nu am deslușit expresiile actorilor.
Dacă scenografia Mariei Nicola e minimalistă, iar costumele ei caracterizează excelent personajele, fără nimic ostentativ, o surpriză sînt secvențele video (Petre Fall) proiectate pe ecranul din fundalul sălii, conținînd fotografii deja celebre din albumul lui Mircea Struțeanu din albumul Nimeni acasă.
Un spectacol aproape documentar în care istoria mică o detronează pe cea mare și omul nu mai e "purtător de mesaj" sau de idee, ci devine copleșitor de concret, de fragil. Sper să se joace și să fie văzut de cît mai mulți.
(foto: Mircea Struțeanu)