Înmormântarea (până la pauză), Zborul de la cuib, Copil schimbat și Ursita, după intervalul de 15 minute, sunt nuvelele pe care Afrim își construiește monumentalul spectacol de 4 ore. 30 de actrițe și actori urcă pe scena în mijlocul căreia Irina Moscu a așezat o insulă cu pereți transparenți din plexiglas care adăpostește o casă ardelenească locuită / o secțiune a unui muzeu etnografic / un țintirim din imaginația unui localnic care a zburat din cuib. Mare parte din trupa mureșeană a Companiei Liviu Rebreanu, colaboratoarea constantă a lui Radu Afrim, Natalia Călin, doi elevi de liceu (Benjamin Forrer și Ianis Pancu sunt în clasa a 10-a a Colegiului Național de Artă din Tg. Mureș, specializarea Arta Actorului).
Patru puști (cei doi liceeni, Larisa Dobrin și Daniel Suciu) vin la muzeu și, pe bază de căști și interacțiune directă cu exponatele-obiecte și exponatele-manechin, încearcă să afle cum se trăia cândva (acum 100 de ani, temă recurentă a operei lui Afrim) în zona dealurilor pe care graba mașinii abia dacă le mai dezvăluie gonind pe autostrada dintre Turda și Mureș. Pe mâna stângă, cum vii dinspre Cluj, mai sus de Luduș, acolo se întâmplă narațiunile lui Pavel Dan. Undeva deasupra Mureșului cel sinuos, undeva departe de micile ori marile așezări urbane, undeva departe de calea ferată, undeva departe de istoria belică cu care noi, cei de azi, suntem atât de familiarizați.
Într-un fel, Zborul de la cuib e Moromeții de Ardeal. De altfel, cu căciula și mustața din ultimul segment, Ursita, Nicu Mihoc aduce cu Victor Rebengiuc (e drept, nu din filmul lui Stere Gulea, ci din De ce trag clopotele Mitică? al lui Lucian Pintilie). Grâu, sărăcie, puzderie de copii, de rude, de vecini. Interiorul insulei - OZN gândite de Irina Moscu (există, de la bun început, o impresionantă ridicare de reflectoare care transformă atât spațiul de joc, cât și sala unde iau loc spectatorii fie într-un uriaș studio de filmare, fie în martora unei debarcări extraterestre, fiecare e liber să-și imagineze) e, în Înmormântarea (cel mai amplu ca durată, derulare de forțe și ambiții, dintre cele patru), un spațiu tipic pentru ruralul interbelic din întreg spațiul românesc: masă, scaune, pat, sobă cu plită vastă. În mijloc, ca stâlp al casei / civilizației pierdute în spațiul istoriei, un copac cu ramuri multiple pe care se sprijină totul. Acoperișul de șindrilă pare un capac așezat de scenograful-șef al înaltului peste o capsulă a timpului. Curator de muzeu. Multe a fost Afrim până acum în cariera lui, designer de spații expoziționale încă nu bifase.
Apropo, cu Zborul de la cuib, vorbit aproape integral cu un puternic accent ardelenesc și înțesat de regionalisme & arhaisme, Afrim își continuă formidabilul demers de recuperare & valorificare & reinventare a localului, a regionalului. Au fost Orașul cu fete sărace (2020) și Antologia dispariției (2023) la Naționalul ieșean, a fost Comunitatea - Eco-romanță secuiască (2025) la Tamási Áron din Sfântu Gheorghe, e, acum, Zborul de la cuib la Mureș - secția română, ca să amintesc doar câteva titluri. Spectacole în care concepte folosite abundent și vidate de aproape orice conținut capătă carne, sânge, umor, emoție, viață, moarte. Da, moarte.
În alt fel, Zborul de la cuib e un uriaș priveghi. Și nu doar pentru că 3 din 4 episoade au legătură directă cu moartea. Ci și pentru că, atunci când sunt povestite de Nicu Mihoc, Theo Marton (ce actori, băi, băiatule!) și ceilalți minunați artiști mureșeni, istoriile lui Dan adaptate de Afrim (aduse pe lume prin mijlocirea luminilor calde ale lui Samu Trucza (light design) filtrate de fum (ori poate e invers?) și memorie) chiar asta sunt: vorbe rostite la căpătâiul unei lumi care nu mai e. Dar de care ne leagă mii de fire pe care, când și când, avem șansa să le vedem, să le auzim, să le descoperim.
(foto: Cristina Gânj)
(Continuarea va fi publicată în Nr. 5-6 / 2026 al revistei Teatrul Azi)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 13 iunie 2026 @ Sala Mare a Teatrului Național Târgu-Mureș)