Trupa Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timișoara adaugă piesei Familia Tót, capodopera deja tulburătoare a lui István Örkény, o răsturnare de perspectivă care face ca spectacolul să spună chiar mai mult decât credeam că mai poate spune textul.
La răspândirea evidenței asupra valorii textului lui István Örkény a contribuit, fără îndoială, și adaptarea cinematografică din 1969 a lui Zoltán Fábri, Isten hozta, őrnagy úr! / Bine ați venit, domnule maior!, cu Zoltán Latinovits și Imre Sinkovits în rolurile principale. Dar de atunci a trecut mai bine de o jumătate de secol. Iar Familia Tót, fie că vorbim despre romanul scurt al lui Örkény, fie despre piesa de teatru, rămâne un text profund, care ar merita să circule mai mult în lume. Și câte posibilități ascunde! Chiar mai multe decât am fi crezut. Iar Hunor Horváth, regizorul spectacolului de la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timișoara, răstoarnă totul printr-o singură idee. Iar István Örkény este tocmai genul de autor ale cărui opere, puse și cu capul în jos, sunt cel puțin la fel de bune ca în orice altă poziție. Unele, de altfel, sunt chiar mai bune așa: vezi celebra miniatură Despre grotesc, în care autorul sugerează că lumea lui merită privită cu capul atârnând dintre picioare.
Familia Tót arată sfâșietor și magistral, cu o precizie dusă până la gestul ultim și cu un simț perfect al proporțiilor, cum ajunge opresiunea să constrângă omul până la abandonarea totală de sine. Desigur, ideea aceasta a fost scrisă de nenumărate ori, în nenumărate feluri. Dar așa cum o face Örkény, printr-o metaforă care te strânge de gât, nu a mai făcut-o nimeni.
Pentru că în Familia Tót nu există nicio opresiune. Dimpotrivă: există bucurie și fericire. Un maior din unitatea fiului Tót Gyula care luptă pe front în cel de-al Doilea Război Mondial are bunăvoința de a-și petrece concediul chiar la familia acestuia, pentru ca nervii lui, zdruncinați de intensificarea activității partizanilor, să se poată odihni într-un sătuc bucolic, învăluit de cântece de păsări și miros de brazi. Iar familia Tót nici nu-și poate imagina o ocazie mai bună sau o onoare mai mare: tot ce trebuie să facă este să-l trateze cât mai bine pe domnul maior, și prin asta, practic, îi salvează viața fiului lor. Pentru că, în semn al bunăvoinței sale personale, domnul maior îl va lua pe Gyula lângă el, într-un birou încălzit, confortabil, păzit de santinele duble. Vor fi cârnați. Va fi viață.
Și, până la urmă, nu poate fi chiar atât de greu să creezi condiții ideale pentru un soldat obosit într-un sat învăluit cu adevărat de cântece de păsări și miros de brazi. Mai ales când e vorba de oameni atât de dornici să facă bine precum familia Tót, care ajunge să discute în detaliu chiar și dacă, înainte de sosirea domnului maior, atât de sensibil la mirosuri, ar fi mai bine să golească haznaua ușor înțepătoare sau dacă, dimpotrivă, prin asta n-ar înrăutăți situația, fiindcă materia s-ar tulbura; iar "atât timp cât materia rămâne în repaus, crusta uscată de la suprafață împiedică într-o mare măsură formarea mirosurilor".
Așadar, opresiune nu există. Există doar ceva ce acum șaizeci de ani poate că nu era încă numit așa cum îl numim astăzi și care, cu siguranță, nu circula prin discursul public cu aceeași lejeritate, cu atât mai puțin prin reel-uri de Instagram și video-uri de TikTok: un manipulator narcisic de manual. Maiorul. Omul ale cărui fraze par cuvenite, politicoase, chiar prevenitoare, dar care ajunge, fără să ordone explicit nimic, să-i facă pe toți cei din jur să-și suspende propriile nevoi și să trăiască exclusiv în funcție de ale lui. Folosește încontinuu manipularea emoțională, mânuiește pasiv-agresivitatea ca pe o armă albă, iar după aceea nu poți indica exact nicio cerere cu adevărat indecentă, nicio frază explicit constrângătoare. Și totuși, cum s-a putut întâmpla ca toți să-i facă pe plac, chiar cu prețul ieșirii din ei înșiși?
Înseamnă că au făcut-o din proprie voință.
Iată abordarea care face din Familia Tót o operă de o valoare inestimabilă: textul - fie proza, fie cel dramatic - arată cum, sub opresiune, un popor ajunge să facă aparent din proprie voință lucruri pe care, în mod normal, nici nu i-ar trece prin minte să le facă. Cum se poate obține ca oamenii înșiși să contribuie la înrăutățirea propriei vieți și la întărirea puterii? Și toate acestea fără ca ei măcar să-și dea seama. Ba mai mult: crezând că acționează pentru ceva bun.
Nici nu se poate enumera câtor situații din istorie li se pot aplica lucrurile pe care István Örkény le-a așezat în această operă: de la oamenii care, în timpul războiului, au ajutat la exterminarea propriilor compatrioți, până la locuitorii micilor localități din trecutul foarte apropiat, în jurul cărora au fost desființate, rând pe rând, transportul public, poșta, cârciuma, magazinul, oameni care nu mai pot ajunge la un spital din cauza distanței până la cel mai apropiat - iar dacă ajung li se prăbușește în cap tencuiala mucegăită. Oameni care apoi merg cuminți la urne ca să-l voteze pe cel care a creat aceste condiții.
Tocmai aici stă cheia geniului lui István Örkény: el nu reacționează la situații și evenimente particulare, ci la ceea ce au toate acestea în comun. Merge până la rădăcina lucrului care face posibile toate rușinile istorice de acest fel. Iar acea rădăcină este sufletul omului, caracterul lui. Örkény a văzut cu o precizie incredibilă cum este omul și, pentru că acestei lucidități i s-a adăugat un talent la fel de incredibil, a putut să arate totul fără a face morală, fără a da superior din cap, ci cu umor și compasiune.
Și nici măcar nu acesta este tot motivul pentru care Familia Tót are un asemenea impact. Cel puțin jumătate din forța lui devastatoare vine din ideea magistrală că, pe la mijlocul textului, aflăm că toată degradarea, toată ieșirea din sine au fost zadarnice: Tót Gyula murise deja eroic pe front. Numai că poștașul aiurit refuză să le predea celor din familia Tót telegrama care anunță moartea, pentru că nu-i plac veștile rele. Astfel că numai spectatorul știe că familia Tót caută în zadar favoarea maiorului. Nu ar trebui să-l iubească, ci să-l urască. Să-l taie în patru cu ghilotina de tăiat hârtie, de îndată ce se ivește ocazia. Să-i spânzure pe regi - dar asta nu mai e Örkény, ci Petőfi.
Și tocmai peste această operă așază Horváth Hunor, în spectacolul timișorean, încă un strat: în momentul în care maiorul apare, se dovedește că domnul maior nu vorbește maghiară. Vorbește doar românește.
Horváth Hunor mută acțiunea din Mátraszentanna originală într-un mic sat bănățean, nu departe de Timișoara. Aici, Tót Lajos bea bere Timișoreana, iar din spectacol face parte și proclamația Regelui Mihai I din 23 august 1944, momentul în care România rupe alianța cu Germania nazistă și întoarce armele de partea Aliaților. Este adusă în scenă, în același timp, și amintirea Dictatului de la Viena, prin care granițele stabilite la Trianon fuseseră modificate.
Este o idee surprinzătoare, dar funcționează perfect: regizorul nu face decât să ducă mai departe gândul despre cât absurd - tragic absurd - s-a petrecut exact în perioada în care se desfășoară povestea. Bilingvismul se integrează excelent în sensul spectacolului, fiindcă astfel și folosirea limbii devine un instrument al opresiunii și al renunțării la sine. În plus, avem din nou un lucru pentru care domnul maior nu poate fi acuzat de narcisism sociopat: dacă nu vorbește maghiară, nu vorbește, săracul; doar nu i se poate cere să învețe repede, de dragul familiei Tót.
După cum nici nu i se poate cere să nu fie deranjat când cineva privește peste el. Și ce e de făcut dacă Tót Lajos este, din fire, atât de înalt încât, dacă privește drept înainte, vede exact peste maior? Atunci e perfect justificată ideea fiicei sale, Ágika: tata să fie bun să-și tragă casca de pompier puțin mai jos peste ochi, chiar dacă asta e împotriva regulamentului și puțin umilitor. Pentru viața lui Gyula, se poate face măcar atât.
Această propoziție "Pentru viața lui Gyula, se poate face măcar atât" este cheia operei. Poate fi înlocuită, după nevoie, cu orice altceva. Iar Horváth Hunor mai răsucește o dată totul atunci când scoate la iveală încă o informație despre cunoașterea limbii de către maior, într-un moment ales excelent: exact atunci când Ágika i se oferă acestui soldat complet rece la asemenea lucruri omenești.
Această oferire de sine, pe care regizorul o "traduce" altfel față de textul original al lui Örkény, astfel încât aici nu se mai pune o bluză cochetă, ci se dă jos o bluză nici măcar atât de cochetă, este o strategie la fel ca strategiile prin care ceilalți doi Tót încearcă să se opună opresorului. Tocmai pentru că sunt omenești, sunt sortite eșecului. Tót încearcă să rămână în logica rațiunii, a bunului-simț, degeaba. Soția lui încearcă prin lingușire și bunătate, degeaba. Ágika încearcă prin erotism, degeaba. Fiindcă, ne spune Örkény, omul care nu ține cont de om și de omenie, omul convins de propria lui poziție de putere, fie că îl numim opresor sau psihopat narcisic, nu poate fi învins prin nimic omenesc. Esența funcționării lui este că, în cele din urmă, trebuie să fie ce vrea el și cum vrea el.
Premiera trupei maghiare din Timișoara face însă mult mai mult decât să indice, printr-o interpretare textuală precisă și printr-o dezvoltare inteligentă a materialului, genialitatea și actualitatea operei lui Örkény. Este un spectacol solid nu doar prin idee, ci și prin construcția lui teatrală, cu o distribuție în care fiecare actor joacă timp de patru ore cu o implicare totală, fără să lase nicio clipă să scadă intensitatea situațiilor. Iar faptul că o operă scurtă devine la Timișoara, prin versiunea scenică excelentă și foarte liberă a dramaturgei Orbán Enikő, care topește laolaltă piesa, proza și nenumărate materiale exterioare, un spectacol de patru ore anunță deja ceva. Nu neapărat calitatea, pentru că un spectacol de patru ore poate fi la fel de prost ca unul scurt, ba poate chiar mai ușor. Dar se simte că aici s-a gândit cu adevărat ceva despre piesă. Și nu suntem dezamăgiți.
Seria inovațiilor începe cu faptul că Horváth Hunor aduce pe scenă fiul absent din piesă și din proză, pe Tót Gyula. Când publicul intră în sală, el se află deja acolo, printre scaune, pe o construcție asemănătoare unui pod, în haine sfâșiate, cu o înfățișare de coșmar, ca și cum trupul i-ar fi fost scos deja din groapă. Hajas Krisztián, care îl interpretează, desigur, fără niciun cuvânt, de la început până la sfârșit, oferă o performanță uluitoare: timp de patru ore abia se mișcă, dar accentul nu cade aici pe "abia", ci pe faptul că, totuși, se mișcă. În ore întregi parcurge acei câțiva metri până la scenă, păstrând și modificând aproape imperceptibil o postură contorsionată, care amintește mai ales de căderea în groapă, într-un strigăt de moarte perpetuu.
Ca în dansul japonez butoh, bazat pe mișcări minimale, unde lentoarea gestului, aproape insesizabil, chiar interschimbabilitatea dintre mișcare și nemișcare creează specificul formei. Și, într-adevăr, mișcările au fost lucrate cu un dansator butoh, Matilde J. Ciria. Coregrafă este și Baczó Tünde. Deși Örkény nu a exclus deloc întâmplător din text personajul care este, de fapt, protagonistul, transformând tocmai absența fiului în adevăratul protagonist, ideea regizorului nu intră în contradicție cu această alegere. El nu face decât să facă absența mai vizibilă, mai palpabilă și mai dureroasă prin soloul de teatru de mișcare de patru ore al lui Hajas Krisztián.
Faptul că teatrul de mișcare intră și el în paleta spectacolului nu surprinde deloc dacă privim întregul. Montarea este caracterizată de la cap la coadă de vocația spectacolului total și de îmbinarea abstractului cu concretul. Muzica este, de asemenea, un element important, prin fanfara de pompieri perfect integrată tematic - căci Tót Lajos este pompier - și prin faptul că majoritatea personajelor interpretează câte un cântec. Dintre acestea, momentul muzical al lui Borbély B. Emília, interpreta Mariskăi Tót, este de un nivel atât de surprinzător de înalt, încât nu înțelegi de ce actrița nu are deja un album solo: o voce atât de expresivă și de nuanțată, folosită cu atâta încărcătură emoțională, ar face-o la fel de valoroasă ca interpretă de muzică pe cât este ca actriță.
Între timp, avem senzația că ne aflăm în mintea tulburată și agitată a familiei Tót, chinuită de lipsa somnului. Se întâmplă lucruri inexplicabile: pereții de hârtie, elementul principal al decorului turnant semnat de Golicza Előd, sunt străpunși mai întâi de degete, apoi de mâini, care încearcă să tragă personajele de partea lor; crucea cade mereu de pe perete; pe ecran vedem când imagini aproape abstracte, când fragmente din culise, ceea ce ne amintește că suntem la teatru, sau cine știe unde, într-un loc de unde un presupus grup de documentariști, prezent și pe Instagram, transmite încontinuu.
Așadar, planurile temporale și nivelurile realității se amestecă. Acesta este singurul punct în care spectacolul trece de la bogăție de idei la supraîncărcare. Pentru că o asemenea răsturnare a planurilor temporale nu se potrivește deplin cu ideea de bază, care este tocmai concretizarea timpului: vezi deja amintitul discurs regal de la radio, datat cu exactitate pe 23 august 1944, dar și fundalul sociocultural, concretizat prin faptul că maiorul este român. Dincolo de ceea ce se rostește explicit, acest fundal te face să te întrebi dacă familia Tót știe măcar cărei țări îi aparține și împotriva cui luptă fiul lor. Probabil că nu. Iar aceasta este, în cel mai pur spirit örkényian, o situație absurdă.
Fiind un spectacol cu o asemenea deschidere spre arta totală, aici încape tot ceea ce adaugă ceva întregului. Așa se întâmplă, de pildă, și cu prezența lui István Örkény însuși, care însoțește spectacolul ca personaj. Dacă tot suntem în grotesc, îl joacă o femeie: Tóth D. Zsófia. Ea vorbește despre nașterea operei folosind citate din interviurile lui Örkény și, printr-o idee regizorală surprinzătoare, chiar și despre motivul pentru care Örkény a decis să-și transforme personajele în ucigași, toate acestea înaintea crimei propriu-zise, care aici, de altfel, nu este comisă cu ghilotina de tăiat hârtie. Tóth D. Zsófia nu este însă "doar" Örkény. Ea este, în general, Contextul însuși: de exemplu, tot ea citește declarația regală, iar apoi o recită pe dos. Cum s-a spus deja, există multă inovație, sau, dacă vreți, multă nebunie, în acest spectacol.
În rolul lui Tót Lajos, felul în care joacă Mátyás Zsolt Imre este descris cel mai bine de casca de pompier înclinată de pe capul personajului: tocmai abaterea ei de la unghiul drept atrage atenția asupra faptului că acest Tót stă, de la început până la sfârșit, cu coloana dreaptă. În interpretarea lui Mátyás Zsolt Imre, Tót Lajos este figura-exemplu a parabolei lui Örkény: el încearcă până la capăt să reziste în fața opresiunii. Chiar spre sfârșitul vizitei maiorului, se revoltă intens, emoțional, împotriva unei noi cereri absurde a tiranului, aceea de a ține permanent o lanternă în gură, ca nu cumva să caște. Nu pierde nimic din încăpățânarea lui, din credința în necesitatea dreptății, până când, în cele din urmă, el devine cel care se răzvrătește împotriva arbitrarului.
Pentru că acel punct în care spunem, tot citându-l pe Petőfi, că, până la urmă, apa e stăpână, trebuie totuși să vină cândva. Mai devreme sau mai târziu; cunoscând istoria maghiară, mai degrabă mai târziu.
Asta face inteligibil Mátyás Zsolt Imre prin jocul său.
Maiorul lui Bandi András Zsolt este un dictator strecurat în pielea unui om vesel, simpatic, năstrușnic. Particularitatea jocului său este că, de fapt, nu alternează între cele două fețe, ci arată că ele pot exista simultan. Iar cine a avut nefericirea să întâlnească vreodată un manipulator narcisic autentic știe exact cât de precisă este această reprezentare.
Borbély B. Emília, în rolul Mariskăi, nu joacă o mamă-tigroaică, ci mai degrabă o mamă-câine, oricât de straniu ar suna asta. Din jocul ei se vede că femeia aceasta a renunțat la sine înainte ca maiorul s-o frângă. Ea nu mai există cu adevărat în propriile decizii: în locul ei există fiul, binele lui imaginar, salvarea lui cu orice preț. Și tocmai pentru că ar face orice pentru copil, se gudură iar și iar pe lângă piciorul care a lovit-o, numai să primească de la el ceva de mâncare - viața fiului, aruncată în castronul câinelui.
Lőrincz Rita, în rolul fiicei, Tót Ágika, alege o altă strategie: se ascunde vizibil în spatele măștii, sau al ochelarilor de cal, al naivității. Dacă nu trebuie să înțeleagă lucrurile în profunzime, poate rămâne în convingerea că face bine, că împinge înainte cauza comună atunci când propune, chiar cu mai mult entuziasm decât maiorul, noi și noi măsuri opresive, numai ca să-i intre în voie. Dar Lőrincz Rita joacă un rol dublu: la început o credem când pare această fetiță cu adevărat naivă; abia după ce apropierea ei sexuală este respinsă cade vălul, iar actrița arată că nu, fata aceasta nu a fost niciodată atât de oarbă în adâncul ei. Doar că, atâta vreme cât avea ceva de câștigat din asta, s-a făcut și pe sine să creadă.
Pentru rolul poștașului, cel care declanșează dramaturgic toate complicațiile, alegerea lui Balázs Attila, în vârstă de 56 de ani, este una interesantă, pentru că despre acest rol se presupune de obicei că ar fi potrivit un tinerel cam zăpăcit. Simplul fapt că un bărbat matur joacă un prost pe jumătate, mândru că este "numai pe jumătate", adaugă imediat ceva la lipsa dramei: da, se poate trăi o viață întreagă pe jumătate prost, și cerul nu cade peste noi.
Balázs Attila strălucește în rol: se bâlbâie și bolborosește magistral, dar ceea ce rămâne cel mai memorabil este mândria de sine care iradiază din jocul lui în fiecare scenă. Cum adică prostul să nu poată avea dreptate? Iar noi ne uităm în jur și ne dăm seama câți oameni sunt frământați în această postură.
Montarea timișoreană a Familiei Tót marchează un moment important pentru teatrul maghiar de dincolo de granițele Ungariei. Prin ideea sa suplimentară, inteligentă, curajoasă, incitantă și pe deplin demnă de Örkény, de a muta locul și mediul acțiunii într-o zonă din România locuită de maghiari, spectacolul reușește să adauge operei cunoscute un strat nou, despre care până acum nici nu știam că ar putea exista acolo. Iar prin aceasta, prin trupa excelentă și prin regia inventivă, arată limpede că da, Familia Tót de István Örkény este cu adevărat o operă genială. Nu doar în sine, ci mai ales atunci când este jucată atât de bine.