Piesa ilustrează drama condiției umane prin două personaje, El și Ea, ajunse la vârsta senectuții. O imagine a cuplului primordial, evocând mitul androginului, cele două jumătăți de sferă care formează întregul, conferind textului o dimensiune universală, transformând experiența particulară a personajelor într-o meditație asupra destinului uman, asupra trecerii timpului și a nevoii fundamentale de comunicare. Aflați în apropierea sfârșitului vieții, cei doi încearcă să țină la distanță gândul morții prin amintiri, jocuri și gesturi de afecțiune reciprocă, evocând cu luciditate puterea iubirii de a face suportabilă trecerea timpului și demnitatea cu care poate fi privit absurdul condiției umane. Titlul devine astfel o metaforă a confruntării omului cu timpul, o "hârjoană" încărcată de sensuri existențiale. O poveste emoționantă, presărată cu umor, tandrețe și momente de reflecție.
Regizoarea Alexandra Bandac Marian se află la cea de-a doua montare pe scena unui teatru de stat, după spectacolul Cioburi de la Teatrul "Matei Vișniec" din Suceava, revenind la scena ieșeană unde a debutat ca actriță în urmă cu 14 ani. Cu studii de actorie și regie, cochetând și cu scrisul, Alexandra Bandac Marian construiește un spectacol emoționant în care accentuează dimensiunea poetică a textului, cu intensă forță de transfigurare scenică și fior inefabil al sensurilor. Stranietatea atmosferei este însă intens potențată atât de scenografie, cât și de designul video, perfect subordonate viziunii sale regizorale. Încă din primele scene, îți este sugerată ideea că cele două personaje ar putea fi și suspendate într-un spațiu aflat la granița dintre existență și neființă, într-o temporalitate incertă, undeva în afara timpului, într-un spațiu "de trece". Ca suflete aflate între două lumi, personajele par captive într-o stare de suspendare existențială, incapabile încă să își descifreze adevărata situație. Scenografa Alexandra Budianu construiește un spațiu scenic sugestiv, pendulând între imaginea unei locuințe îmbătrânite și o casă-cavou cu piese de mobilier strâmbe, dezechilibrate, printre care a pătruns iarba, ca semn al locului de veci din cimitir, dar și ca o abstractizare a Edenului care poate va urma. Andrei Cozlac redimensionează spațiul dându-i stranietate prin video designul conceput, prin holograme sau imagini ale unui univers interstelar, generând o experiență vizuală captivantă și spectaculoasă. Montarea conține secvențial și sugestive note cehoviene, cum ar fi viziunea mamei defuncte, eternul dulap sau proiecția unor siluete de arbori ca o posibilă livadă cu amintiri, livada celor doi. Mișcarea scenică (amuzantele momente de dans) este realizată sugestiv de Lorette Enache.
Conceptul regizoral al Alexandrei Bandac Marian a pus accent pe relația dintre personaje, dar s-a concentrat cu precădere asupra interacțiunii dintre doi actori consacrați, Emil Coșeru și Tatiana Ionesi, a căror istorie comună pe scenă a adăugat un strat suplimentar de subtilitate, emoție și profunzime a interpretării. Cei doi impresionează ca de obicei prin autenticitate și naturalețe, personajele fiind construite în registre dramatice bine dozate, într-o cheie profund umană, care permite spectatorului să se regăsească sau să mediteze asupra feliilor de viață prezentate pe scenă. Emil Coșeru și Tatiana Ionesi (El și Ea) vorbesc despre moarte fără patetism, ca despre o prezență inevitabilă, acceptată cu luciditate și chiar cu o anumită seninătate. Timpul devine nemăsurabil, anotimpurile, vremea, zilele, nopțile nu își mai urmează cursul firesc, iar amânarea sfârșitului prin joc și joacă, ar putea îmblânzi o soartă ce pare doar un joc absurd. Dialogurile simple și directe, rostite cu dibăcie de Emil Coșeru și Tatiana Ionesi, nasc emoții puternice, iar alternanța dintre umor și melancolie, reliefată cu virtuozitate a interpretării, conferă spectacolului forță expresivă. În centru rămâne viața cu amintirile, afecțiunea, micile ritualuri cotidiene și nevoia profundă de a fi împreună. Iris Zaharia (Fetița) își figurează aparițiile cu multă candoare și farmec. Fantomatica ei prezență configurează o ipostază simbolică plurivalentă, fiind deopotrivă încarnarea unui mesager al Morții, un Înger sau o poetică esențializare a copilăriei.
Hârjoana este un spectacol sensibil și matur, despre doi bătrâni care pendulează între vârsta echilibrului, a maturității, și a copilăriei, în care teme universale precum timpul, iubirea și sfârșitul vieții devin experiență artistică autentică. Prin interpretările iscusite a doi actori experimentați și prin mesajul profund uman al textului, montarea lasă spectatorului nu doar emoția întâlnirii cu personajele, ci și ocazia de a reflecta asupra propriei existențe.
Aplaudăm această nouă ipostază de dramaturg a actorului Emil Coșeru, care își confirmă astfel versatilitatea artistică. Așteptăm cu interes și alte texte care să îi valorifice talentul și sensibilitatea creatoare.
(foto: Teatrul Național Iași)