Complicată pe alocuri, povestea filmului îi urmărește pe cei trei prieteni, Kaoru, Keitarou și Seitarou, în tentativa lor de a împiedica demolarea fostului sediu al fabricii de artificii prin confecționarea legendarei "Shuhari", desprinsă din vechile istorii nipone. Explorând teme precum dispariția moștenirilor familiale, intervențiile ecologice ale omului și urbanizarea accelerată a spațiilor naturale, Yoshitoshi Shinomiya pare să-și fi conceput filmul ca pe o experiență intimă și deliberat neexhaustivă, în care narațiunea nu se dezvăluie complet nici până la final, iar dinamica relațiilor și motivațiile personajelor rămân în mare parte implicite.
Îmbinarea dintre un ritm alert, aflat într-o continuă căutare a următoarei imagini, și sincopele narative vădit intenționate frânge pe alocuri fluxul filmului și scoate spectatorul din transa cromatică, obligându-l să-și regăsească permanent reperele. Poate că mizele emoționale și relaționale nu sunt întotdeauna suficient aprofundate, însă acest spațiu gol devine un teren fertil pentru ca spectatorul să-și activeze propriile simțiri și propria empatie. Distanța nu este întotdeauna un semn al alienării, ci un potențial de apropiere.
O direcție importantă a filmului, cel puțin teoretic, dar pe care pare că Shinomiya o uită pe alocuri, nefiind valorificată la adevăratul potențial, este cea ecologică. Citadinizarea forțată este lăsată în mare parte pe plan secund, iar stringența reală a mizei se poate simți uneori superfluă, cu toate că intențiile există și încearcă să se manifeste. Dificultatea esențială nu ține în mod obligatoriu de ritmul sincopat al incidenței cu care este tratată tema, cât prin felul în care se prăbușește sub propria încărcătură, nesusținută suficient narativ și împletindu-se cu ambiția lui Seitarou de a duce la bun sfârșit proiectul nerealizat al tatălui său, respectiv ajutorul pe care Kaoru i-l oferă în această ultimă misiune, încercând astfel să-l convingă să părăsească fosta reședință a fabricii de artificii din pădure, amenințată de sosirea iminentă a buldozerelor. Conflictul ecologic rămâne, așadar, subordonat dimensiunii personale.
Figura tatălui, Eitarou Obinata, rămâne însă mai degrabă una misterioasă, iar rațiunea din spatele acțiunilor întreprinse de Seitarou nu este clarificată în totalitate. Această opacitate pare, cel mai probabil, o alegere conștientă a filmului. În tot acest peisaj, personajul lui Keitarou rămâne în umbra celorlalți doi, cu toate că reprezintă în cea mai mare măsură vocea clarității, agentul care nu înțelege pe deplin impulsurile fratelui său, dar care încearcă cu toate acestea să îl sprijine.
Punctul forte al filmului, pe care mizează și Shinomiya pentru a contrabalansa ritmul intens al narațiunii, este animația spectaculoasă, folosindu-se predominant de nuanțe de albastru, verde și galben, și reușind să ajusteze tonul melancolic care predomină. Având în vedere cadența accentuată a filmului, paleta de culori aleasă păstrează, paradoxal, nostalgia emoțională a personajelor și dinamismul formal al cadrelor. În ceea ce privește designul personajelor, acestea nu au particularități structurale care să le evidențieze unicitatea și recognoscibilitatea stilistică. În schimb, fundalurile se remarcă prin bogăție vizuală și sensibilitate compozițională, devenind elementul cel mai expresiv al universului animat. Se mizează puternic și pe finalul apoteotic, scena artificiilor, unde se evidențiază în mod special iscusința lui Yoshitoshi Shinomiya, prin imaginarul oniric și cosmic pe care îl construiește. Vizual, Hana rokushô ga akeru hi ni / A New Dawn reușește fără îndoială să impresioneze.
În tandem cu animația, atmosfera filmului este menținută și prin muzica lui Shuta Hasunuma, ale cărui ritmuri, uneori electronice, alteori încărcate de acordurile pianului, conturează cu aceeași delicatețe starea generală de melancolie. De altfel, elementul muzical este cu atât mai important cu cât amplifică proporția emoțională a coloritului cinematic și oferă acestui tempo precipitat cursivitate și coerență. În privința voice acting-ului, se simte faptul că atât Kotone Furukawa (Kaoru), cât și Riku Hagiwara (Keitarou) se află la prima experiență, în contrast cu Miyu Irino (Sentarou), un veteran deja, rezultând interpretări vocale inegale, uneori prea intense în raport cu încărcătura emoțională a scenelor.
Hana rokushô ga akeru hi ni / A New Dawn este un film care își asumă lipsa de claritate explicită tocmai pentru a lăsa spectatorului libertatea de a construi propriile conexiuni, în funcție de sensibilitățile individuale. Fragmentat și dinamic, filmul produs de Asmik Ace, Miyu Production și Studio Outrigger mizează conștient pe o receptare care poate fi polarizată, dar își păstrează deschiderea față de un public dispus să îl parcurgă fără prejudecăți. Nici ermetic, nici complet accesibil, se situează într-o zonă intermediară, în care experiența vizuală contează într-o măsură mai mare decât consecvența narativă. În acest sens, Hana rokushô ga akeru hi ni / A New Dawn funcționează mai degrabă ca exercițiu atmosferic decât ca poveste în sens clasic. Ca debut, filmul lui Yoshitoshi Shinomiya indică un autor cu o viziune promițătoare, chiar dacă încă neuniformă în execuție.