Un panou de lemn pictat cu palmieri, nisip și valuri, în fundal. Un covor învechit pe jos. Câteva obiecte aruncate aleatoriu pe el. O măsuță cu ceșcuțe. Toate în nuanțe cafenii. Iar în centrul camerei, o canapea roșie, singura pată de culoare într-un trecut de altfel foarte șters, probabil deliberat. Pe ea și în jurul ei se întâmplă momente definitorii pentru protagonist și familia lui. Scenografia clasică a lui Cristian Rusu, lipsită de artificii, a reprezentat o ușurare pentru mine, pentru că mi-a dat răgazul să mă concentrez pe o poveste pe care nu am avut ocazia să o descopăr până acum.
În același timp, decorul a cedat spațiul actorilor să se desfășoare: Ovidiu Crișan îl rolul lui James, tatăl mândru și avar, Angelica Nicoară în interpretarea lui Mary, mama obsedată de aparențe și înfățișare, Radu Dogaru în rolul lui James Jr., fratele mai mare, un așa-zis eșec în viață, Ștefan Dogaru - parte din echipa TNC din 2025 - în rolul naratorului Eugene O'Neill și a fratelui mai mic Edmund, un intelectual prins în mrejele familiei disfuncționale și Irina Wintze, interpreta lui Cathleen, servitoarea mai mereu invizibilă. Trebuie să adaug că mi se pare extraordinar faptul că cei doi frați din spectacol sunt jucați de actori ce sunt frați în viața reală. Nu pentru că nu ar avea la fel de multă chimie altfel - sunt amândoi foarte buni în ceea ce fac. Ci doar pentru că rar există doi frați care să fie amândoi actori și chiar mai rar ai ocazia să îi vezi pe aceeași scenă sau același ecran (un alt exemplu ar fi Ștefan și Bogdan Iancu, dar și ei abia recent au avut șansa să joace împreună).
Din această distribuție talentată și cu aceste elemente se compune povestea spectacolului, o biografie a autorului-narator care își rememorează trecutul, pornind de la imaginea unei familii așezate și perfecte în aparență și apoi scufundându-se tot mai adânc în abisul dureros al realității: o tuberculoză agresivă în plămânii săi, o mamă dependentă de morfină, un tată atât de zgârcit că și-ar pune fiii în pericol de dragul economiei, un frate mare dispus să își influențeze fratele mai mic în rău din gelozie și răzbunare, toți trei bărbații casei alcoolici ș.a.m.d.
O mare atenție este acordată mamei, a cărei degradare psihică se reflectă și fizic. Cele două mănuși diferite purtate trag încă de la început un semnal de alarmă că ceva nu este în regulă, în ciuda faptului că aspectul propriu o preocupă atât de mult - ele sunt un simbol al regimului de sărăcie impus de capul familiei. Apoi, încet, Mary apare tot mai ciufulită, mai dezordonată, asemeni stadiului său mintal. Scenele ei și ale celorlalte personaje sunt întrerupte de monoloagele lui Edmund din prezent, iar el oferă perspective relevante asupra evenimentelor.
Cu un sound design care sporește sentimentul de neliniște și lumină roșie în cele mai tensionate momente, Lungul drum al zilei către noapte vorbește despre dileme universale și atemporale. Despre cum căutăm toată viața un cămin și uneori nu îl găsim niciodată. Despre cum suntem atât de prinși în propria poveste, că nu mai observăm greutățile celor din jurul nostru. Despre contradicții. Despre cum nu reușim să uităm, dar iertăm. Despre regretele avute față de ce ar fi putut să fie. Nu avem posibilitatea să alegem familia în care ne naștem, dar avem șansa să controlăm felul în care reacționăm la ea. Așa cum scrie Nietzsche, filosoful favorit al lui Edmund: "Cine se luptă cu monștrii trebuie să aibă grijă să nu devină el însuși un monstru. Și dacă privești mult timp într-un abis, abisul va privi și el în tine."
(foto: Nicu Cherciu)