Când se face ziuă, aflăm că ea însăși este ostracizată în propriul sat. Milena este o femeie oropsită: lăsată singură în sat când toți ceilalți sunt cu oile pe munte, disprețuită și bătută de frații săi mai mari. Adică, străina exterioară o va întâlni pe străina internă.
Cele două femei încearcă și, într-o bună măsură, ajung să comunice în pofida diferențelor lingvistice. Trebuie subliniat că prima convenție cinematografică pe care o refuză regizoarea Hana Jušić este aceea că oamenii din culturi diferite ajung rapid să vorbească aceeași limbă. Aici Teresa, femeia venită tocmai din Chile, va vorbi până la capăt doar în spaniolă, reușind să prindă doar vreo trei-patru cuvinte în croată, și acelea rău vestitoare.
Figura Manuelei Martelli este, în schimb, extraordinar de expresivă. Sculptată parcă din rocă, amintește de cubismul chipurilor săpate în granit din Insula Paștelui. Dar dârzenia aceasta devine foarte omenească atunci când se confesează sau atunci când încearcă să se facă înțeleasă. Vorbește cu o încăpățânare care pare solipsistă la început, când este clar că nimeni nu o înțelege, dar pe care apoi o putem plasa în contextul motivațiilor și personalității sale, pe care ajungem cu timpul să le cunoaștem.
Comunicarea, dacă este să se petreacă, se face strict prin imagini. În cazul de față, ilustrațiile naive dintr-o carte de rugăciuni pe care Teresa a adus-o de peste mări. Sau, la fel de naive, broderiile de lână pe care Milena le-a țesut în lungile ore de singurătate.
Audiența va fi martorul privilegiat al poveștii, având acces, prin subtitrare, la ambele limbi. Înțelegem astfel atât ceea ce turuie Teresa, dar și durerea și frustrările Milenei. La fel și ceea ce își vor spune ciobanii printre dinți mai târziu, când Teresa va urca pe munte, acolo unde restul satului paște oile.
De abia aici se lovește de un perete nevăzut de respingere, caracteristic societăților țărănești dintotdeauna și de pretutindeni. Singura breșă pare să fie Iljia (Filip Djuric), actualul șef al familiei. Contestat de ai săi, acesta se prezintă ca un profet improbabil. Empatic și protector față de Teresa, el este un grăsuț burghez, cu o privire blajină, mai degrabă decât vreun bărbos ascetic cu privirea arsă de patimile transcendentului. O fi el mai deschis decât ceilalți, atât la străin, cât și la transcendent, dar are limitele sale. Cândva, s-a ridicat împotriva structurilor religioase, dar nu a mers până la capăt. Nu a provocat o răzmeriță spirituală, ci a ajuns la un fel de compromis și acum trăiește cu un regret acceptat față de idealurile propriei tinereți.
Deși visurile Teresei sunt străbătute de întrupări venite din iad, în primul rând de cel la a cărui familie a venit, numitul Marko (actorul român Bogdan Fărcaș), sau de intertitluri din aceeași carte de rugăciuni care mediază convorbirile sale, povestea nu trece granița lumii explicabile științific.
Cu adevărat impresionante sunt secvențele desfășurate noaptea, la lumina focului. Fețele sunt bine luminate, așa cum le-am vedea în cursul unei conversații obișnuite. Privirile personajelor sunt surprinse în pâlpâirea aproape stroboscopică a flăcărilor, iar negurile nopții nu se transformă într-o amenințare, ci doar într-un fundal care acoperă momentan păcatele oamenilor, dar și locul din care amintirile chinuitoare se întrupează. Tentația de film horror este respinsă, căci se pare că oamenii se pot comporta demonic unii cu alții fără să aibă nevoie de ajutoare supranaturale.
Refuzul supranaturalului, inclusiv la nivel de sugestie sau măcar de frică inexplicabilă, este esențial pentru construcția dramei. Conflictul nu vine din calitățile morale ale personajelor împotriva unei instanțe care să le judece după neștiute și implacabile legi, așa cum se întâmplă în tradiția horror. Dimpotrivă, totul este omenesc. Chiar și angajamentul Teresei de a-și urma penitența primită pentru păcatele sale criminale nu este transformat într-o luptă cosmică, în care forțele binelui se luptă cu forțele răului. Teresa pur și simplu încearcă o dublă vindecare: una morală și una fizică. Iar cea din urmă este chiar mai importantă.
Imaginea semnată de Jana Plecas este formidabilă. Peisajele montane aspre din sudul Croației, cu pietre calcaroase care ies albe din iarbă ca niște oase uscate, sunt martore ale înstrăinării oamenilor care calcă peste și printre ele.
Bog neće pomoći / God Will Not Help este, așadar, un film puternic despre depărtări și noapte, despre păcate, sete de transcendent și nevoia umană de comunicare, despre vini și tradiții.
Toate acestea sunt desfășurate prin interacțiuni cât se poate de omenești, explicabile prin ceea ce este uman și niciodată prin ceea ce ne depășește. Măreția peisajelor muntoase se îmbină cu puterea picturii naive, iar interpretările precise și clare ale actorilor sunt redate în tăceri și vorbiri naturale.