Crima s-a petrecut deja, dar dramatizarea evită accentuarea firului polițist care poate transforma romanul într-un simplu "thriller" de epocă, ignorând febra metafizică a personajelor. Concentrarea pe interioritatea personajelor și dialogul ca o formă de duel psihologic sunt liniile directoare pentru a evidenția conflictele. Ancheta pare un joc de șah. Porfiri Petrovici (Alex Vlad) e interesat de psihologia suspectului și pornește de la intuiția vinovăției lui, probele trecând într-un plan secund. Rodion Raskolnikov (Nicolas Bohor), obosit de vină și delir, intră în acest joc convins că poate domina intelectual situația, dar cedează în fața răbdării și ironiei calme a anchetatorului. Scenele dintre cei doi au suspans și surprind transformările personajelor. În prima întrevedere, aparent banală, "de informare", Porfiri îl provoacă fin, aducând vorba despre articolul lui Raskolnikov despre "oamenii extraordinari". Apoi întâlnirile se transformă în confruntări tensionate cu ironii, capcane verbale și schimbări de ton, în care Porfiri îl presează psihic fără a-i aduce dovezi directe. Ultima întâlnire atinge punctul culminant, Porfiri îl convinge pe Raskolnikov să se predea, transformând ancheta în invitație la asumare. Între ele, montate ca flashback-uri sau interludii, se derulează scenele cu Sonia, cu tatăl ei, și cu cele două bătrâne.
Dacă decorul este unul minimalist, muzica concentrează în notele sale starea de spirit a personajelor, punctând trecerile între scene și balansul realitate versus oniric (Muzica: Adam S.Q. David, Pian: Uretyan Reinhardt). În spatele unei uși transparente, un pian (muzică live) devine vocea subconștientului celor trei, poate și a noastră.
Parabola Învierii lui Lazăr relatată în capitolul al unsprezecelea al Evangheliei după Ioan străbate ca un fir roșu textul. Raskolnikov pare un om viu, este, de fapt, un om mort. Mort spiritual, mort față de comunitate, mort față de sine însuși. Claustrat într-o mansardă pe care mama lui o compară deschis cu un sicriu, tânărul traversează orașul, viața, ca umbră printre umbre, mai aproape de cadavru decât de semenii săi.
Nu întâmplător invocarea parabolei deschide brusc spectacolul: judecătorul de instrucție Porfiri Petrovici îl întreabă brusc pe Raskolnikov dacă crede în învierea lui Lazăr. Întrebarea nu este teologică și nu este, propriu-zis, nici juridică. Vânătoarea începe. Porfiri știe că Raskolnikov este vinovat. Dar îl vânează spiritual, nu penal, pentru că este interesat de mărturisire mai mult decât de condamnarea sa. "Credeți în învierea lui Lazăr?" înseamnă, tradus, "Sunteți capabil să renașteți?", iar răspunsul afirmativ al lui Raskolnikov, dat cu o fermitate uluitoare dată fiind teoria sa ateistă despre "omul extraordinar", deschide o fisură în armura sa rațională prin care lumina finalului va pătrunde.
Nicolas Bohor se aruncă în vâltoarea textului nepăsându-i că poate plasa de siguranță lipsește. Te așteaptă în sală captându-te prin grimasele unui chip ce pare a te întreba "Ce vreți de la mine?", prin zâmbete difuze ce se frâng în căutături stranii, prin mâinile ce se încleștează spasmodic. Construcția rolului amintește, pe alocuri, de febrilitatea lui Hamlet prin aceeași inteligență care se auto-devorează, aceeași luciditate devenită capcană. În scenele cu Porfiri Petrovici, Nicolas este vânat și vânător. Întâlnirile cu Sofia deschid un alt registru, acolo unde vocea lui se frânge, unde zbaterea interioară se dizolvă într-o nevoie disperată de iertare. Actorul nu cade în sentimentalism; dimpotrivă, păstrează o asprime care face fragilitatea cu atât mai credibilă. E o tandrețe care nu știe să se exprime decât prin suferință. Mâinile, până atunci crispate, se împreunează a rugă. Privirea, care până atunci analiza și suspecta, începe să caute un punct de sprijin. Această dualitate, înger și demon, nu este jucată demonstrativ.
Alături de el un anchetator (Alex Vlad) lacom nu în credință, ci în dorința de a-și proba teoriile și de a învinge într-o luptă în care doar Dumnezeu poate anunța învingătorul. În contrapunct cu febrilitatea incandescentă a lui Rodion Raskolnikov, acest Porfiri Petrovici interpretat de Alex Vlad, la prima vedere, pare aproape benign cu o ușoară neglijență în postură, un zâmbet vag ironic, o aparentă lipsă de grabă. Privirea este instrumentul central. Actorul nu fixează constant partenerul de joc, dimpotrivă, evită contactul direct în momente-cheie, doar pentru a-l recupera brusc, precis, exact când simte fisura în interlocutor. Vocea lui Porfiri are o maleabilitate remarcabilă. Poate aluneca dintr-un ton aproape confidențial într-unul tăios, fără să ridice volumul. Iar când vorbește, o face aparent digresiv, cu anecdote, cu observații colaterale, ca și cum ar ocoli subiectul, dar fiecare ocol este, de fapt, o apropiere milimetrică de adevăr. Există, în această interpretare, ceva din subtilitatea unui psiholog modern și, în același timp, din rigoarea unui inchizitor. În ipostaza tatălui Soniei, bețivul care se bucură de banii câștigați de fata sa prin vânzarea trupului, Alex Vlad surprinde neputința și paradoxala candoare a personajului.
Ioanei Nichita îi revine sarcina de a interpreta trei roluri, Sonia, Lizaveta și Cămătăreasa. Sonia pare a fi antiteza lui Raskolnikov, întrucât ea își distruge propria viață pentru ceilalți, în timp ce el distruge viața altuia pentru sine. Momentul-pivot al spectacolului este vizita lui Raskolnikov la Sonia Marmeladova și cererea sa, aproape o pretenție, ca ea să citească pasajul despre Lazăr din Noul Testament care aparținuse Lizavetei, una dintre victimele sale. Raskolnikov nu cere o lectură evlavioasă. Are nevoie de o confruntare. El vrea să audă textul tocmai pentru că nu mai poate să-l ignore, pentru că, intuitiv, știe că acolo, în acele paragrafe, se află singura descriere adecvată a propriei sale stări. Este o scenă de două personaje, exterioară, în care totul se petrece în câmpul ascultării. Nu se întâmplă nimic și se întâmplă totul. Vocea Soniei este instrumentul de resuscitare a unei vieți moarte. Este foarte greu rolul Soniei Marmeladova care nu este, și nu poate fi jucată ca, "o simplă fată bună". O asemenea citire o reduce la sentimentalism și ratează funcția ei teologică. Sonia este agentul învierii. Ioana Nechita va trebui să caute, reprezentație după reprezentație acele tonuri juste, acele gesturi simple prin care să îngenuncheze rațiunea în fața credinței.
"Porfiri (pauză): Acum. Crezi în povestea lui Lazăr?
Raskolnikov: Poftim? Ce?
Sonia: Crezi că un om poate fi reînviat din morți?
Raskolnikov: Nu mai știu.
Porfiri: Dar în Dumnezeu crezi?
Raskolnikov: Contează?
Sonia: Ar putea."
Finalul spectacolului îi readuce pe cei trei în jurul parabolei lui Lazăr. Cel care crede că este "om extraordinar", deasupra legii și a moralei, cea care s-a vândut ca să-și salveze familia, cel care a restabilit ordinea legală și morală, toți trei realizează că mortul nu iese din mormânt prin puterea sa proprie, ci prin chemarea celuilalt. Dostoievski credea că omul nu poate fi salvat nici prin teorie, nici prin lege, ci numai prin iubire și prin suferință acceptată. Teatrul este mediul perfect pentru a transmite această convingere. Raskolnikov, după Crimă și pedeapsă reușește să facă publicul să simtă că nu doar Rodion a fost chemat afară din mormântul conștiinței sale. Invitația, așa cum a înțeles-o Dostoievski, a fost trimisă fiecăruia dintre noi. Trebuie să pășim afară.
(foto: Teatrul În Culise)