A fost cândva Deșteptarea primăverii, piesă scrisă de dramaturgul german Frank Wedekind la începutul secolului trecut, cu premiera absolută în 1906. Altă lume, altă eră, aceeași neliniște, aceeași nevoie de a aduce la lumină o parte prea puțin cunoscută a societății. Și atunci, și acum, adolescenții rămân adesea pentru adulți niște străini. Chiar și atunci / (Mai ales atunci?) când adulții sunt părinții / profesorii lor.
În Deșteptarea, eroina principală (Amalia) e interpretată de Anastasia Vicoveanu. Personajele Tatăl Amaliei (Răzvan Vicoveanu) și Mama Amaliei (Alina Leonte) se confundă cu tatăl și mama Anastasiei. Eroul principal, Bogdan, e jucat, la paritate, de Robert Balint și Filip Ionescu. Idem, tatăl lui Bogdan e fie Richard Balint, fie Sorin Ionescu. Aceeași ecuație în cazul personajului Bianca, prietena Amaliei: Bianca Rusu și tatăl său, pe scenă și în viață, Alexandru Rusu. Seniorii sunt cu toții membrii ai trupei Teatrului Regina Maria. Juniorii sunt liceeni în colegiile orașului de pe Crișul Repede.
Am zis, mai sus, pe scenă. Formularea e inexactă. 99% din spectacol se întâmplă cu actorii în sală. Luând loc lângă spectatori, circulând printre staluri. Pe scenă, se urcă doar la final, în scena finală ("scena balconului", cum zicea cineva care a văzut deja de 3 ori spectacolul). Acolo, în ultimul cadru, Pricop reușește să însceneze o minunată metaforă: bătrâna scenă de lemn a teatrului găzduiește unica întâlnire față în față, nemediată de ecran, dintre protagoniști. Teatrul devine sinonimul adevărului, devine locul în care avem șansa refacerii drumului ferit de manipulări / fake-uri de la un om la un alt om.
În restul timpului, scenografia e formată dintr-un uriaș ecran alb pe care sunt proiectate ecrane de telefoane mobile pe care curg discuțiile, video ori scrise, dintre personaje, postări pe felurite rețele sociale, clipuri diverse etc. iRonic Distors (videoart), Bogdan Țolea (motion graphic), Constantin Șimon (programare video) și Sergiu Domide (operare video) fac o treabă impecabilă.
În fine, pe sfânta scândură a lui 2026, ia locul pe care realitatea cotidiană i-l oferă zi după zi el, trupul nostru digital! Al meu, al tău și-al alte/uia. Aceste trupuri se adaugă celor deja clasicizate (trupurile fizice, cele din amintire, cele imaginate) și creează identitatea adolescentului & adultului de azi & de acum. Chapeau Vatavului & Pricop & Team pentru așa realizare!
***
Anastasia Vicoveanu, Robert Balint (în reprezentația de la Cluj, din iunie 2026) și Rebeca Rusu, alături de Dania Uifaluși (Cristina), Benjamin Kendi (Cosmin) și Tudor Neagu (Alex) fac o treaba excelentă (coordonator actori-liceeni: Cosmin Petruț). Un sextet de liceeni care evoluează cu o dezinvoltură și precizie dezarmante! Bobi Pricop mizează mult pe ritmul accelerat, muzichia propusă de iRonic Distors potențează opțiunea regizorală, ce vedem, auzim, simțim, gândim se desfășoară la viteza din zilele & nopțile lor. Totul pe repede înainte, totul la mari dimensiuni, totul cu o dimensiune înfricoșătoare a împrăștierii, diseminării, inundării.
Fake pics-urile cu Amalia aprind imaginația, înflăcărează stereotipurile, abrogă spiritul critic, amenință să compromită totul. Părinții încearcă să înțeleagă, să se opună, să oprească derularea scăpată de sub control a evenimentelor. Doar că metodele lor, timpii lor de reacție, vorbele lor, gesturile lor, deciziile lor vin dintr-o altă lume. Psiholoaga școlii (Adela Lazăr) reușește, cu greu, să obțină cel mult scurte armistiții, adesea învelite în ridicol. Când scandalul bubuie pe netul cel mare, cu trafic amplu & expunere enormă (apariții video: Silviu Faiăr, Really Rux, Sabina Teodora, Alex Zlăvog, Pete Line), lucrurile par complet scăpate de sub control.
Pe vremuri, a merge singur pe stradă era un drept pe care copiii îl deprindeau după multe lecții servite de adulți. Astăzi, a merge singur pe e-stradă e ceva ce fiecare individ prestează pe cont propriu din fragedă pruncie. Fără vreun antrenament prealabil, fără vreun ghidaj, fără vreun manual de folosire. După ce, vreme de secole, omul a construit o societate departe de junglă, telefonul inteligent ne teleportează instantaneu în e-junglă. Despre întâlnirea cu e-fiarele e-junglei, despre asta e vorba în Deșteptarea. Despre procesul de maturizare forțată pe care această întâmplare îl provoacă celor care au neșansa să o trăiască.
Vatavului stăpânește meșteșugul montajului dintre ficțiune și documentar, dintre realitate nefiltrată și realitate ficționalizată, dintre personaj de teatru și om în carne și oase. Arta lui de a naște, arăta, amesteca și iar separa feluritele trupuri amintite mai sus e unul dintre marile atuuri ale spectacolului orădean.
Convenția scenografică pune publicul în fața unei subtile oglinzi. Deși actorii sunt în sală, în carne și oase, noi îi privim mai mereu mediați de ecran, filmați live (Operare Video: Sergiu Domide) și reproduși sub formă pixelată pe uriașul suport alb așezat pe scenă. Realitatea fizică e sub ochii noștri, dar ochii noștri o preferă pe cea digitală!
***
O vorbă despre happy-end. E riscant. Poate provoca dileme morale. A și fost subiectul unei întrebări la dezbaterea de la Cluj (apropo, fiecare spectacol e urmat de dezbatere, nu doar cele din turneu, la Deșteptarea nu părinții / profesorii trag de copii să meargă, ci invers). Fiecare are dreptul la propria opinie argumentată.
Pentru mine, happy-end-ul e pariul Deșteptării cu fiecare dintre noi. Problema pe care o aduce în discuție e gravă și are un potențial devastator. Nu e nevoie să o învelim într-o tragedie teatrală ca să îi înțelegem potențialele consecințe novice. E nevoie să privim realitatea în ochi & pixeli, să înțelegem cum arată, care îi sunt riscurile, cum le putem depăși. Sună corporatist / birocratic / închinător la proceduri? Bun! Așa se alungă demonii în societatea post-junglă!
(foto: Sebi Tonț)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 18 iunie 2026 @ Sala Mare a Teatrului Național Cluj)