Subiectul e arhicunoscut, Lysistrata fiind una dintre cele mai jucate comedii ale lui Aristofan. După douăzeci de ani de război (peloponesiac) între Sparta și Atena, femeile din cele două orașe-stat se aliază, sub comanda atenienei Lysistrata, ca să pună capăt războiului. O fac pe două căi: pun mîna pe tezaurul Atenei (lăsîndu-i pe războinici fără resurse) și le refuză soților sexul. După o serie de cîr-mîr, bărbații cedează și fac pace. Finale allegro.
De mai multă vreme Dabija pare să simță enorm și să vadă monstruos (iar în spectacol apare chiar o replică a lui Chiriac). Duce orice în grotesc, șarjează, exagerează, nu recunoaște limite. Și reușește să nu fie niciodată trivial, oricîte gros mots s-ar rosti pe scenă. Nu oricine poate face asta.
Aici, în Lysistrata, are cîmp deschis. Femeile suferă, tînjesc după, scuzați, p... ca după mîntuire. Bărbații, la rîndul lor, abia se mișcă cu testiculele cît cele de taur și mădularele de piatră mai ceva ca al lui Priap (totul la vedere, firește). Și vorbesc, și se lamentează, și unele și alții. O parte din ce spun vine de la Aristofan. Partea esențială. Ideea. Restul... universal valabil, natura umană în toată vigoarea ei.
Spectatorii pudibonzi sau doar scrupuloși și atenți ar putea obiecta că "nu așa se juca Aristofan (Shakespeare)". Cine mai știe, însă, exact, cum se juca Shakespeare pe vremea lui Shakespeare? Cît despre Aristofan, chiar că nu știm nimic. Dar desenele de pe amforele grecești și ale copiilor etrusce (care apar în spectacolul lui Dabija) sugerează că trimiterile sexuale erau mai mult decît explicite în societatea vremii. Așa că alunecarea spectacolului spre erotism și chiar spre pornografie lejeră la nivel de scenografie și limbaj nu mi se par hazardate - dimpotrivă.
La un spectacol de factura asta, personajele nu au carne pe ele, nu se stabilesc relații adevărate între personaje. Nu e spectacol de trupă, dar nici realism stanislavskian nu e. Trupa se mișcă unitar, omogen, există o unitate stilistică vizibilă a interpretărilor. Pe de altă parte, Dabija adaptează textul în așa fel încît fiecare actor/actriță să aibă un moment al lui/ei în care să iasă la rampă. Nu am cum să nu remarc scena dintre Antoaneta Zaharia și Silvian Vâlcu, de un haz nebun, datorat amîndurora în egală măsură. La fel, scenele scurte, spre final, ale lui Marius Damian care, ca de obicei, umple scena și explodează din numai două vorbe, ducînd parcă totul în absurd - excepțional actor, mă-ntreb ce nu poate să facă. Sînt delicioase aparițiile dintru început ale Elvirei Deatcu, Alinei Berzunțeanu, Medei Victor, fiecare dintre ele conturînd din cîteva replici și gesturi, atitudini, un tip, o personalitate. În alt registru, Ruxandra Maniu (din Lesbos!) și Ioana Bugarin, versatile, cu totul altfel decît le-am văzut pînă acum. Cu totul aparte recitalul Nicoletei Lefter în rolul mutei (gîngavei, de fapt) din Lesbos ale cărei tirade aduc aminte de vestitul Prisencolinensinainciusol al lui Celentano. Mădălina Ciotea, în rolul Lysistratei, interpretează impecabil, dar are probleme de dicție. Din partea adversă (în spectacol), în afară de Silvian Vâlcu și Marius Damian, pe care i-am menționat deja, compoziții remarcabile fac Cezar Antal, Gabriel Pintilei, Vlad Bârzanu și Ioan Batinaș, fiecare adoptînd un grai românesc distinct. Cam rigid Eduard Trifa.
Nu numai Dabija, dar și actorii lui dau impresia că se joacă - foarte serios și cu folos, de altfel, vezi și mica orgie din final în care, iarăși, fiecare actor își are partitura lui. Aș mai observa și că nu adeseori vezi actori de asemenea calibru, fiecare capabil de roluri principale grele, cu încărcătură psihologică, să accepte să joace aproape spectacol de trupă, fără să iasă în evidență.
Lysistrata de la "Odeon" e un spectacol plăcut, bine regizat și jucat, care, sub masca unei comedii ușoare, strecoară fără ostentație cîteva idei extrem de actuale. De văzut și aplaudat.
(foto: Andrei Gîndac)