Mai în glumă, mai în serios, ne întrebăm ce resorturi interioare au determinat-o pe Efimița să își crediteze partenerul. Din comoditate, poate. Să fi fost admirație, iubire, dependență? Ori ca să nu strice bunul mers al coabitării, intuind că stabilitatea se construiește din unanimitate și consens. Numai că tocmai unanimitatea și consensul generează derapaje, fiindcă nu mai are cine pe cine să pună la îndoială. Așa se nasc deviațiile, vorba lui Leonida: omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă. Se întrevede aici nici mai mult nici mai puțin decât o formă de folie à deux. Deși una ingenuă, inofensivă. Une jolie folie!
O joacă. Dar una serios construită. Fiindcă Leonida știe să se crediteze încă de la început: știi că eu nu intru la idee cu una, cu două. Ca mai apoi să își poată înșira liniștit elucubrațiile: Fă-ți idee: dacă chiar Galibardi (...) a scris o scrisoare cătră națiunea română... "Bravos națiune! Halal să-ți fie!"
Și de aici începe edificarea grandioasă a extraordinarului care se cere validat. În intimitatea conjugală, Leonida își lansează cu lejeritate inepțiile politice despre excepționalismul republicii: nimeni nu va plăti bir, toți vor primi în mod egal lefuri bune și se va face lege de murături. Efimița o fi ea prinsă în verva discursului, dar nu definitiv, căci logica-i elementară încă mai naște întrebări de bun simț: un lucru nu-nțeleg eu(...), dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă? Dar și acest ultim zvâc al gândirii e anihilat de haloul verbal al connaisseur-ului, care conchide cu ochii închiși, aproape în transă: Treaba statului, d-le, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...
Până la un punct efectul e comic, piesa e livrată ca farsă, dar osatura pe care e construită alcătuiește un veritabil studiu clinic de folie à deux, pornind de la un caz hilar care prezintă întreaga simptomatologie a psihozei colective. Abuzatorul face întâi pe victima ca să îi inoculeze gazdei bug-ul prin care ADN-ul realității e deconstruit și reconstruit, ca mutație, din imagini halucinante. Gazda se lasă sedusă de senzaționalul poveștilor, de recurența câtorva idei, puține, dar fundamental catastrofice, apoi rolurile se schimbă, iar gazda, deja infestată de sindromul salvatorului, nici nu observă că i-a fost anihilată vigilența, ceea ce o face să nu mai conștientizeze că este abuzată. Așa încât adevărata victimă, fost salvator, preia sceptrul fabulatoriu și conectează elementele disparate pentru a forma acel întreg care să-i confirme oratorului că a avut dreptate.
În halat alb, cu mănuși aseptice, Caragiale consemnează fervent în fișa clinică stadiile maladiei: degradarea cognitivă, defragmentarea realității, autoiluzionarea, transferul de halucinații, construcția conspiraționistă și deasupra tuturor anxietatea, frica, șocul, paroxismul și în final consensul alienării. Fiindcă identitatea de grup se coagulează doar renunțând la rațiune și spirit critic. Orice punere la îndoială riscă să fisureze legăturile și să strice mirajul, imagistica halucinantă a conspirației. Masele nu se arată impresionate decât de imagini, de aceea sunt îndeosebi frapate de latura miraculoasă, legendară a evenimentelor, afirma Gustave Le Bon în 1895, în studiul său, Psihologia mulțimilor. Conform legii psihologice a unității mintale, psihoza colectivă funcționează cu clauză de exclusivitate - doar membrii grupului pot "vedea / înțelege noua realitate".
Interesant e că în cazul lui Caragiale, bisturiul fin al posesorului de simț enorm și văz monstruos a disecat sindromul maladiv al manipulării încă din 1879. Ce-i drept, hohotul de râs din finalul farsei într-un act sparge marele balon de săpun al "republicii din dormitor" și ni-i face pe "republicani" adorabili - e comédie, soro!?
În anii '90, când Tracy Letts scria Bug, miza devenise însă malignă. Letts pornea atunci de la cazul concret al atentatului din Oklahoma City (19.04.1995), cel mai sângeros act de terorism domestic din istoria SUA, care a provocat moartea a 168 de persoane (inclusiv 19 copii aflați la grădinița din interior). Atacatorul - un extremist de dreapta, fost veteran al Războiului din Golf. Căutând la acel moment să se documenteze din mediul online, în loc de informații reale, Letts a găsit doar scenarii contaminate de teorii ale conspirației. Intrigată de propagarea acestui fel de distorsiune care corupea mintea maselor, s-a apucat să studieze psihoza, delirul, paranoia, investigând modul în care se răspândesc contagiunile mentale. În textul său, psihoza împărtășită (folie à deux) nu mai e pretext de umor burlesc, ci un concept psihiatric, o formă de manipulare gravă. Ea va scrie Bug ca exemplificare a modului în care o iluzie sau o psihoză delirantă se poate transmite prin contagiune psihologică de la o figură dominantă (cum este personajul Peter în piesă, fost veteran al Războiului din Golf) către o persoană vulnerabilă și izolată (personajul Agnes).
O civilizație presupune reguli fixe, disciplină, trecerea de la instinctiv la rațional..., condiții total inaccesibile maselor. Cu forța lor exclusiv distructivă, ele acționează precum microbii asupra corpurilor maladive sau asupra cadavrelor. Când edificiul unei civilizații e putred, masele conduc la năruirea lui. Pentru o vreme, forța oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei, argumenta Le Bon ușurința cu care halucinațiile inoculate maselor ajung să distorsioneze grav realitatea. Clișeele de gândire, ideile fixe și formulările paradoxale, catastrofice acționează ca un roi de termite.
În alianță, individul capătă sentimentul unei forțe invincibile care-i permite să dea curs instinctelor pe care altfel ar fi nevoit să și le reprime. Anonimatul anulează simțul responsabilității, iar sentimentul apartenenței la un grup imbecilizează individul, în sensul că inhibă superioritatea intelectului, câtă vreme într-o alianță tot ce se cere este uniformizarea. Personalitatea se șterge, voința și discernământul sunt abolite, iar individul devine sclavul inconștientului, pe care hipnotizatorul său îl dirijează după bunul plac. În timp ce unele capacități ale individului sunt paralizate, altele pot fi împinse la un grad de exaltare extremă. De aici până la eroismul autoinstalat, autoproclamat nu mai e decât un pas.
Nebunii histrionici își caută adepți, pentru că au nevoie de ceilalți ca teren fertil pe care să-și depună ideile ca să poată ecloza din ele halucinantele lor lumi.
Psihoza delirantă marșează pe cultivarea credulității excesive. Se apasă întâi pe vulnerabilități, apoi pe nevoile afective ale victimei, loialitatea agresorului construiește o dependență patologică ce anulează simțul neverosimilului sau mai bine zis îl înlocuiește cu nevoia de fabulatoriu. Într-un fel, literatura procedează similar, cultivând dependența de convenții, imaginar, fantasmagorie, mergând până la halucinații - cazul Don Quijote. Iar de la dependența de imaginar și până la psihoză e doar un pas. Rostogolirea legendelor fabulatorii de la un individ la altul nu este doar rodul credulității totale, ci și al denaturărilor grosolane pe care le capătă poveștile în imaginația indivizilor dintr-un grup. Și uneori nici nu e nevoie de mai mulți, ci de un singur om, un scutier de pildă, un Sancho Panza care să-i gireze Marelui Fabulator lumile inventate. Înăuntrul acestei alianțe, gândirea logică se opacizează și devine un simplu ecran de proiecție pentru imaginile ce formează halucinația colectivă.
Ceea ce imaginația deformatoare adaugă unui eveniment ajunge să se confunde cu evenimentul însuși. Vorbind despre capacitatea de sugestionare și credulitatea maselor, Le Bon afirma că la oamenii aflați sub puterea sugestiei, ideea fixă tinde să se transforme în act. Este mai mult decât un "telefon fără fir" această supralicitare a percepției propagată în masa critică, pentru că devine periculos ca joc de vreme ce sfârșește prin a se concretiza prin gesturi extreme. Mai mult decât atât, omul devine impresionabil, deci vulnerabil, atunci când i se livrează sentimente excesive.
Ajungând în vremea actuală, luăm ca eșantion de tulburare delirantă indusă un calambur periculos rostit recent, din păcate, de un celebru impostor în libertate: imposibilul e imposibil să nu fie posibil. Hah! Ei bine, cu ce "arme" se mai poate azi para efectul psihozei împărtășite?
Într-un fel, asta face spectacolul Bug, recent montat (cu avanpremiera în 25-27 iunie 2026) la sala Laborator de la unteatru. În ce măsură este nevoie de un spectacol care să agreseze emoțional și mental publicul, deschizând răni pentru a trezi la realitate cred că veți înțelege îndată ce veți vedea Bug în regia (și traducerea) lui Vlad Bălan, un thriller psihologic răscolitor care te pune față în față cu vulnerabilitatea, trauma, claustrarea, psihoza, propagarea fricii, paroxismul. Sentimentul e de frustrare. Nu poți interveni. Nu poți opri procesul (auto)distructiv al personajelor pe care, dacă ai întinde mâna, le-ai putea atinge. Sala Laborator din sediul nou al unteatru (strada Secerei, nr. 14) e un spațiu generos doar ca repertoriu, pentru că fizic e un cub strâmt, întunecat care, odată intrat, te aruncă direct în mijlocul realității alternative. În viziunea scenografică a lui Gabi Albu, scena e o cușcă, o celulă, un refugiu care în loc să protejeze, își izolează locatarii și îi îngroapă sub greutatea propriilor halucinații. Gratiile sunt elastice și definesc o realitate slabă, ușor de distorsionat. Sound designul configurat de Adrian Piciorea punctează momentele, le completează, umple spațiul, însoțește tensiunile scenei, potențează stările. Telefonul care sună insistent configurează spaima. Țârâitul de greiere, țiuitul detectorului de fum care conține elemente radioactive, bâzâitul unor insecte invizibile, zgomotul de elicopter, toate induc senzația stranie de invazie, de supraveghere. Luminile alternează lumile, realitățile. Nu stai confortabil, n-ai un spațiu al tău, ești într-o cușcă, simți cum te furnică pielea, trăiești timp de două ore într-o cameră de motel, în tranzit, suspendat într-o viață care nu știi când, nu știi cum, nu știi de ce ți-a devenit străină.
Asiști pur și simplu neputincios la un experiment în care Agnes e victima. Cred că e cel mai puternic rol de până acum al Corinei Moise. Actrița reușește un personaj a cărui fragilitate îmbracă multe nuanțe: vulnerabilitate, refuz al confruntării cu realitatea, cu propria singurătate, dependența de alcool, de droguri, de persoane, sentimentul pierderii și al vinovăției. Viața ei e ratată. Nu pentru că e o chelneriță care și-a risipit viața, nici pentru că fostul, Jerry Goss, recent ieșit de la pușcărie, poate veni peste ea în orice clipă, cât mai ales pentru că de 10 ani trăiește cu suferința pierderii definitive a copilului. Lloyd avea doar 6 ani când a dispărut inexplicabil dintr-un supermarket. O clipă l-a lăsat nesupravegheat și... acum e o femeie distrusă. Pare puternică, dar îi e frică de această realitate. Când Jerry revine ca să îi ia banii și o lovește, Agnes nici măcar nu i se mai opune. A cui e vina că te-am pocnit? A mea. Sigur că a ta.
Cu acest teritoriu fragil al victimei interferează Peter, un necunoscut apărut de nicăieri. Personajul, extrem de complex, este lucrat până la nuanță de Vlad Ionuț Popescu. În fapt, nici Agnes, nici Peter nu sunt caractere ușor de alcătuit, pentru că impun de-a lungul spectacolului transformări radicale. Inițial fiecare își joacă aparenta normalitate. În cazul lui Agnes, dezordinea vieții, alcoolul și praful alb pe care îl prizează fac mai ușor de ghicit fondul ei traumatic. Pentru Peter, Vlad Ionuț Popescu are de figurat haosul interior prin gesturi discrete. Privirea fixă pare că mimează sinceritatea, dar efectul ei e hipnotizant. Atitudinea aparent defensivă e de fapt invazivă. Aerul de stânjeneală compune o timiditate care inhibă, seduce și-i permite abuzatorului să se strecoare în viața persoanei abuzate. Portretul inițial al individului dominant e menit să dezamorseze orice posibilă suspiciune. Orfan de mamă, cu un tată pastor, școlit acasă, Peter se prezintă ca având capacitatea de a înțelege ceea ce alții nu înțeleg. Înveșmântat în haloul unui bărbat inofensiv, victimizatul, un fugar căruia nu-i trebuie decât o casă și un prieten, și-a pregătit deja victima - Agnes are să îl primească în camera de motel, în patul ei, în cușca acelei singurătăți greu suportabile. Terenul e fertilizat, gata pentru delir. Gândacii pot ieși de acum din sacul cu ouă să se împrăștie: Ar trebui să-ți fie frică. Oamenii îți pot face lucruri de care nici nu ai auzit. Niciodată nu ești în siguranță.
Procedura de seducție a victimei de către abuzator este exact aceeași ca în cazul Leonida-Efimița, doar că efectele sunt aici cu mult mai nocive. Aceeași psihoză împărtășită de la partenerul dominant la partenerul dependent reconstruiește realitatea în cuplu. Pentru Agnes, Peter devine acum un motiv foarte bun să lupte cu o parte din himerele trecutului, așa încât reușește să scape de fostul abuzator, Jerry (Alexandru Pavel, excelent interpretat!). Relația cu Peter pare inițial o formă de dependență salvatoare pentru amândoi, însă pe măsură ce devin mai apropiați, raportul de forțe se schimbă. Acceptat de Agnes, Peter inițiază delirul: în mod cert e victima unui experiment medical în urma căruia a fost infestat cu gândaci! Aparent stabilă, dar cu o personalitate mai slabă și un fond emoțional vulnerabil, Agnes pare că face o alegere când acceptă dependența emoțională de Peter, ajungând până în final să adopte complet și fără discernământ convingerile absurde ale partenerului ei. Pentru asta își alungă prietena, pe Ronnie (Florina Gleznea, un mare "bravo!" pentru rol), fiindcă aceasta îi semnalează anomalia și e pe cale să distrugă armonia halucinantă dintre cei doi, insistând ca Peter să meargă la doctor. Vii aici și-mi iei singurul lucru bun pe care îl mai am pe lumea asta, îi reproșează Agnes, semn că răul s-a produs deja. Cei doi au creat o "cameră de ecou" în care ideile absurde nu mai pot fi contrazise de nimeni din exterior. Fragmente de realitate fără nicio legătură între ele sunt puse cap la cap, limbajul codează delirul verbal, Peter folosește termeni erudiți pentru a îi explica lui Agnes conspirația, apoi o învestește cu puterea connaisseur-ului, încurajând-o: pune piesele cap la cap - se vor potrivi!
Rețeta e simplă, rezultatul, dezastruos pentru toată lumea. Iar experiența asta dură e preferabil de trăit în sala de spectacol. Și de spus mai departe. Pentru că infestarea s-a produs deja - sunt bug-uri peste tot!
(foto: Adi Bulboacă)