acesta este primul eseu din seria nimeni_nimic: jurnal performativ în târguri mici, o serie de texte născute din interiorul procesului de lucru cu adolescenți din Târgu Lăpuș, Târgu Neamț, Târgu Ocna și Târgu Frumos. aceste gânduri scrise sunt căutările noastre la finalul fiecărei etape. căutarea urmelor pe care comunitățile și locurile le lasă în felul în care adolescenții se văd pe ei înșiși și lumea din jur.
proiectul s-a născut organic în urma experienței de 3, respectiv 6 ani, pe care eu și colegul meu, Daniel Chirilă, am acumulat-o la Centrul educațional de arte performative CEVA Tg. Neamț, unde am lucrat cu adolescenți între 14 și 19 ani în cadrul a numeroase proiecte performative și educaționale.
modelul nostru de lucru nu s-a bazat pe pregătirea sau talentul nativ al adolescenților, ci mai degrabă pe curiozitatea lor de a descoperi limbaje noi și de a chestiona realitățile imediate. tocmai de aceea, nu noi făceam selecția participanților, ci fiecare adolescent își alegea proiectul din care voia să facă parte. singurul criteriu era dorința lor de a participa.
păstrăm și aici același principiu și încercăm să îmbrăcăm ideea de a realiza împreună un spectacol - deși termenul corect ar fi performance - în jocul și joaca pe care acesta le presupune și nu pe etalarea unor abilități performative preexistente. de asemenea, nu forțăm niciun adolescent sau adolescentă să performeze în spectacol, dacă aceștia nu vor.
Târgu Lăpuș este un oraș mic aflat la poalele Munților Lăpuș înconjurat de peisaje fantastice. oamenii sunt mândri de originile și tradițiile lor, modul în care sărbătoresc și de unicitatea locului. mâncarea și obiceiurile sunt prezentate în termeni hiperbolici, oamenii sunt lăudați pentru hărnicie și ospitalitate, iar adolescenții au învățat foarte bine această poezie a felului în care trebuie prezentate lucrurile în fața străinilor.
noi eram străinii.
primele interacțiuni sunt, inevitabil, marcate de stângăcie și o anumită stare de alertă. întrucât atât noi, cât și ei, mai ales ei, trebuie să decidă foarte foarte repede asupra modului în care vor aborda interacțiunea pe mai departe. din experiență am învățat că cel mai bun mod de a contracara cringe-ul de moment este să cobori standardele: nici noi, nici voi nu știm ce facem, așa că haideți să descoperim împreună! sinceritatea e contagioasă. sinceritatea ta face loc sincerității lor și viceversa.
așa am descoperit o nevoie acută de a fi ascultați, de a li se oferi spațiu să se exprime și de a chestiona ce li se întâmplă.
adolescenții sunt abordați ca aceste ființe în continuă transformare pe care nu trebuie să le deranjăm până ce nu își termină procesul de a deveni persoane mai docile cu care poți sta la discuții. ne grăbim să traducem tot ce trăiesc în explicații convenabile: furia lor nejustificată? e de la hormoni!, iar rebeliunea lor, o etapă prin care trebuie să treacă fiecare om. cred că ratăm la nivel de societate o șansă de a crește și a ne dezvolta prin faptul că eșuăm în a-i aborda cu răbdare, disponibilitate și înțelegere exact în etapa în care ei se află.
trigger warning: de aici înainte, textul atinge teme care pot fi dificile pentru unii cititori.
încă de la prima întâlnire am aflat despre două fete de 14 ani din comunitate care erau însărcinate. ambele aveau relații cu bărbați mai în vârstă, relații susținute atât de familie, cât și de școală. în ambele cazuri, părinții erau plecați la muncă în străinătate. e copleșitoare, sensibilă și greu de gestionat o asemenea situație pentru că nu poți să spui pur și simplu nu stă în responsabilitatea mea și să închizi ușa acestui subiect. în astfel de momente înțelegi că nu lucrezi doar cu adolescenți, ci și cu realitățile în care cresc. cu lipsa educației, cu presiunea socială care le spune că vina le aparține și cu singurătatea din care sunt nevoiți să ia decizii care le schimbă viața. descoperi că există totodată un conflict între informațiile pe care le găsesc pe internet, noțiuni precum corpul meu, decizia mea! și concretețea faptului că nu e întotdeauna așa. cel mai adesea nu e așa.
ni s-a mai povestit cum un tânăr de 14 ani s-a sinucis din dragoste cu o zi înainte de venirea noastră.
în timp ce scriu aceste rânduri mă întreb de ce simt nevoia să povestesc asta când puteam să mă rezum factual la ce s-a întâmplat în proiect, cum am lucrat, câte mese am împărțit și câte plăcinte lăpușene le-am cumpărat.
eu nu vreau să povestesc despre experiența asta ocolind partea ei cea mai grea. astfel de evenimente sunt formatoare pentru adolescenți, iar felul în care reacționează adulții din jurul lor le oferă chei de citire a vieții, a comunității și a singurătății deopotrivă. sunt conștientă că un proiect care se întinde pe 12 zile nu poate suplini sau acoperi atâtea nevoi pe câte are o comunitate, indiferent cât de prețioase sunt aceste discuții. și totuși, acestea au fost lucrurile la care am continuat să mă întorc după ce am plecat din Târgu Lăpuș.
ca fostă adolescentă rebelă care nu s-a maturizat niciodată în felul în care așteptau ceilalți de la ea, îmi e ușor să accesez la nivel de memorie felul în care mă simțeam atunci, cât de mult simțeam și cât de greșit mi se părea asta. însă eu am avut noroc de prieteni care mi-au spus și eu simt la fel! în momentele când îmi înghețau cuvintele pe cerul gurii. cred cu tărie că asta m-a salvat. povestea mea se petrecea în vremuri când foloseai youtube pentru a asculta muzică și yahoo messenger pentru a-ți pune statusuri witty și a te conecta cu prietenii din cartier. în rest, ieșeai afară. nu pot să cuprind cum e să pășești în acest vârtej al pierderii și recâștigării de sine în timp ce realitatea reprezintă la rândul ei un vârtej de păreri, conținut, trenduri cu care e greu să ții pasul și un sentiment permanent de competiție. ceea ce pentru mine era firesc (sinceritate, prietenie, disponibilitate), pentru generația de astăzi sunt lucruri pentru care nu mai ai așteptări, din păcate.
noi, cu toții, nu ajutăm adolescenții. nu creăm cadre de discuție, nu abordăm cu curiozitate frământările lor, spunem mult prea des păi dacă stai atât pe telefon, d-aia! și facem abstracție de modul în care arată lumea în care ei cresc. într-un fel, pentru că și nouă ne e greu să punem în cuvinte lumea asta.
există contexte mai largi cu care te întâlnești atunci când lucrezi cu tineri. nu lucrezi doar cu ei, ci cu realitățile lor, atât de diferite de a ta. lucrezi cu profesorii de care se plâng, lucrezi cu lipsa transportului și cu toate improvizațiile pe care aceasta le cere, lucrezi cu felul în care funcționează o comunitate. trebuie să te adaptezi destul de repede și să lași preconcepțiile deoparte, ca să poți vedea locul așa cum este, nu cum ți l-ai imaginat.
așa a fost la Târgu Lăpuș, o călătorie emoțională de confruntare cu propria neputință, cu limitările de spațiu și timp pe muzica lor într-un drum din sat în sat pentru că nu există transport în weekend.
recomandare muzicală: textul se citește bine cu muzica lui Ursaru în fundal.
și mulțumiri pentru sinceritate: georgiana, antonia, gabriela, sophia, nicoleta, paula și ana.
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului cultural nimeni_nimic: jurnal performativ în târguri mici, inițiat și organizat de Asociația Frilensăr.ro și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național - AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.