Obsession m-a făcut să mă gândesc mai puțin la horror și mai mult la oameni. La felul în care iubesc. La felul în care aleg să tacă, făcându-se vinovați, în tăcere, de propriile lor sentimente. Și apoi la felul în care ajung să își justifice propriile dorințe, acceptând o formă de autosabotaj.
Generațiile se schimbă. Lumea evoluează, iar asta nu înseamnă că eu înțeleg întotdeauna limbajul emoțional al celor mai tineri decât mine.
Bear este băiatul timid, politicos, aparent inofensiv, care își iubește în tăcere prietena din copilărie. Nu îi spune niciodată ce simte. Din respect? Din frică? Din lipsă de curaj? Sau din dorința de a păstra echilibrul unei prietenii și al unui grup din care face parte? Poate câte puțin din toate.
Și totuși, filmul mă obligă să mă întreb: ce se întâmplă cu dorințele pe care nu avem curajul să ni le asumăm?
Cum se coc ele în conștiința noastră? Și ce alegem să facem cu ele? Le lăsăm în voia imaginației, hrănindu-le ca pe niște monștri, până când ajung să ne stăpânească? Sau alegem să le confruntăm, oferindu-i celuilalt libertatea supremă: aceea de a ne alege sau de a ne refuza?
Poate că iubirea începe abia în momentul în care îi lași celuilalt libertatea de a nu te alege. Poate că acesta este unul dintre cele mai dificile teste și, în același timp, una dintre cele mai sincere dovezi de iubire.
Dorințele nu apar dintr-odată. Ele se coc încet. În tăcere. În frică. În speranță. Iar uneori, tocmai tăcerea le face să crească mai mult decât ar fi crescut vreodată dacă ar fi fost rostite.
Dar întrebarea nu este doar cum se coc dorințele, ci și ce construim în jurul lor.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Bear nu s-ar fi grăbit să își transforme dorința în certitudine? Cât din ceea ce ne dorim vine cu adevărat din inimă și cât este construit de mintea noastră în jurul acelei dorințe? Cât este un sentiment de iubire și cât sunt proiecțiile pe care începem să le așezăm peste omul din fața noastră?
Mă întreb cum ar fi arătat viețile lor dacă Bear ar fi avut curajul să își spună adevărul, fără să încerce să îi controleze deznodământul. Dacă ar fi acceptat posibilitatea unui refuz. Dacă ar fi lăsat iubirea să își urmeze cursul firesc Nikki și Bear ar fi avut, tocmai atunci, o șansă reală să se iubească.
Poate că tragedia filmului nu este că Bear își dorește prea mult să fie iubit. Tragedia este că nu a mai avut răbdare să afle dacă era deja iubit.
Poate că acesta este motivul pentru care Obsession m-a tulburat atât de tare. Nu pentru că m-am chircit instinctiv după umărul persoanei din dreapta mea, încercând să mă feresc de cioburile geamului spart al mașinii, fără să-mi dau seama că nu eram Sarah, ci doar un simplu spectator. Nici pentru elementul supranatural. Nici măcar pentru scena extraordinară în care cei doi protagoniști, însângerați, reușesc să se regăsească într-un sărut care pare să îi readucă, pentru o clipă, la condiția lor profund umană și vulnerabilă.
Filmul ascunde ceva mult mai profund decât o simplă poveste horror.
Nu Nikki este posedată prima. Prima posedată este dorința lui Bear. Sau, mai bine spus, Bear este posedat de propria dorință înainte ca filmul să ne arate orice element supranatural. Pentru că, atunci, monstrul sau forța supranaturală nu face decât să materializeze ceva ce există deja. Într-un fel, monstrul lucrează pe materialul "clientului". Nu creează obsesia, ci o scoate la suprafață.
Și poate că tocmai de aceea nu îl privesc pe Bear ca pe un monstru. Îl privesc ca pe un om care, încet și aproape imperceptibil, își pierde libertatea în fața propriei dorințe.
Cu câteva zile înainte să văd filmul, am asistat întâmplător la o conversație între doi bărbați. Unul dintre ei spunea: "Da, avem o pisică. Adică, am o pisică. E a mea, nu a ei. Ea, cine știe, ar putea pleca, dar pisica rămâne cu mine." Replica mi-a rămas în minte. După ce am văzut Obsession, a continuat să-mi revină în minte.
Nu m-am mai gândit doar la loialitate. M-am întrebat dacă, uneori, între dorința firească de a nu fi părăsit și nevoia de a-l păstra pe celălalt există o graniță atât de fină încât nici nu observăm când o trecem.
Scena în care Bear acceptă inclusiv faptul că Nikki îi gătește pisica nu vorbește doar despre șoc sau grotesc, în opinia mea. Vorbește despre momentul în care o dorință devine atât de puternică încât începe să suspende discernământul. Poate cǎ nu este întâmplǎtor cǎ tocmai pisica devine victima acestei povești. În cazul lui Bear, vechiul proverb pare sǎ se reinventeze. Nu Curiosity killed the cat. Ci Desire killed the cat. Iar odatǎ cu ea începe sǎ moarǎ și libertatea celui care își dorește.
Există însă o întrebare care continuă să mă urmărească. Dacă Nikki este prinsă în vraja dorinței lui Bear, de ce nu pare niciodată cu adevărat împăcată? De ce îi contestă atât de des iubirea, deși Bear încearcă permanent să îi demonstreze că o iubește? Dacă vraja este atât de puternică, de ce nu îi aduce liniște, ci naște conflict?
Răspunsul poate fi acesta: Nikki nu găsește liniștea pentru că nu este liberă. Deși pare prinsă în vraja dorinței lui Bear, ea rămâne captivă în propriul corp, condamnată să trăiască o iubire care nu îi aparține. O iubire impusă nu poate aduce pace; poate naște doar conflict.
Este imaginea unei inimi în cușcă - Heart in a Cage, așa cum cântă The Strokes. Iar peste această imagine pare să răsune, firesc, întrebarea pe care PJ Harvey o pune atât de tulburător în Is This Desire?
Poate că adevărata dorință nu începe atunci când îl posedăm pe celălalt, ci atunci când îi lăsăm libertatea să ne aleagă. Obsesia nu produce iubire, ci dependență.
Poate că, până la urmă, Obsession nu este un film despre o posedare. Este un film despre clipa în care încetăm să mai observăm că propriile noastre dorințe au început să ne posede.