Numai ce m-a terminat liceul, sunt aproape student și ușor las copilăriile în spate. Mai rău ca Chirilă, am doar 20 de ani, sunt șomer și nu am bani și nu știu pe unde să o apuc. Nu îmi place și nu mă interesează nimic altceva în afară de teatru și muzică și numai ce am descoperit că sunt infinite față de cât îmi imaginam eu.
Serile în care nu ies cu trupeții le petrec în preajma radioului "Bucur" cu luminița-i veșnic verde ce substituie perfect candelabrul înfipt în mijlocul tavanului. În suită, ascult emisiunile lui Lenți (metale), Pittiș (rockăreală) și Moșu' ("Stereo Jazz" și "Insomniac Jazz") - (n.r. e vorba de Lenți Chiriac, Florian Pittiș și Florian Lungu). Îmi ies din difuri numai saxuri, trompete, contrabasuri, sunete și muzici complet străine pentru mine. Nimeni din anturajul meu nu ascultă așa ceva. Nici nu le spun ca să nu par vreun lăbar.
După toate astea, moțăi pe vocile patinate de atâta teatru radiofonic ale marilor dizeuri români Calboreanu și Vraca și mă trezesc diminețile fără direcție sau program. Cânt cu câteva trupe de metal, fac teatru studențesc și din ambele știu câte nimic. Puținul meu mălai se disipă pe discuri, cărți și instrumente de percuție. Risipă, spun unii. Am tot viitorul în spate și trecutul în față. Aștept oferte de orice și în orice natură. Primul venit, prima servită.
De la fundația "Saltimbanc" via Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara sunt luat ca din oală de către recent fostul ministru al culturii (n.r. Demeter András) să cărăm o scenă la Gărâna, sus, la răscruce. Mă înham și debutez ca mașinist. Încărcăm, plecăm și urcăm spre Gărâna ca musulmanii spre Mecca, fiindcă la Gărâna nu se merge, ci se "urcă". O tărăboanță de minibus se târâie ca un dric pe serpentine spre capitala jazzului montan. Realizăm o implozie de pneu și urcăm doar pe jantă de ies scântei mai dihai ca minciunelele din pesedeu. Soloul de jantă care se freacă de asfalt sperie toate jivinele și lighioanele din cadrul pitoresc și mă gândesc că ce greu e să faci jazz, darămite festival. Viața bate vântul și realitatea gândul. Răzbim și sosim la fest-ul care tocmai se montează.
Pe o buturugă zace o partitură rătăcită de un muzician. Pe ea, notele înghesuite mai ceva ca ciorile în jurul Catedralei mă fac să mă gândesc că la jazz nu e ca la metal, acolo chiar trebuie să știi să cânți. Și ce și, mai ales, cum. Montăm scena improvizată și sunt mândru. E prima pe care o car, ridic și simt cumva că pun umărul la fenomen.
În jurul meu mișună o lume pe care nu o cunosc. Metălar fiind, mă știu cu chitarele și pletele, dar la jazz e diferit. Saxofoane, contrabas, pian, tichiuțe pe cap, haine colorate ciudate, nume și mai și, Harry, Johnny, zici că-s toți din Dallas.
Seara, noi, mașiniștii, primim un lighean de cartofi prăjiți și ne îndopăm în timp ce ascultăm, la un cas împrumutat din visteria Teatrului Studențesc Thespis, singura casetă ce o am la mine, care bineînțeles că nu e originală, dar pe care scrie cu pixul clar: Jan Garbarek - Twelve moons. Sax-urile răsună ca ecoul unui lup hăituit și hămesit ce face vocalize printre văile și munții Carașului. Ascult în noapte pe repeat, înghesuit și zgribulit pe o buturugă care încet-încet, în mintea mea, dar nu și pentru curul meu, se transformă în șezlong. Pe lângă noi, trece un nene și întreabă dacă știm cine cântă. Nu numai că știu cine dar știu și cum se cheamă piesa: Brother wind March. Surprins și intrigat, nenea pare mulțumit că tineretul asculta așa ceva. Eu la fel, mă mir că mai sunt și alții ce ascultă idem. Peste ani aveam să mă împrietenesc cu nenea ăla: îl cheamă Marius Giura.
Noaptea, bălăurim pe la corturi și mișunăm care mai de care după cele trebuincioase. Apa râului ne fură berile puse la rece, lubenița la fel și ne consolăm cu gândul că norocosul ce le va găsi se va deranja la stomăcel. Sorbim o ultimă poșircă penală și solidarizăm la un foc comun ce de abia pâlpâie. Ne comportăm ca fauna și ne ușurăm în floră. Știm că ne pândesc urșii de prin tufe, dar ce ne pasă?
Fiecare se retrage pe la cortul lui. Cum eu nu-l am pe al meu, sunt repartizat la o cotoroanță. Închid ochii și în mintea mea mă sărută pe mai multe părți ale corpului o fată frumoasă. Eu îi răspund cu aceeași monedă, ba chiar plusez și cu o bancnotă. Ne plouă prin tavan, dar ni se rupe. Oricum, eu ud, ea udă, dar amândoi pe uscat, totul era să nu ne audă ceilalți (că mă fac de râs drécu), că de văzut oricum nu o vedeam. "E bună și bezna la ceva", conchid și mă dau răpus. Chicotele dimprejur îmi demonstrează că, chiar și de fâș, pereții au urechi.
Fata mă răpește din cort și mă duce-n cimitir unde începe de mă siluiește, doamne apără și păzește și miluiește! Mă asmute pe o criptă de încerc să îmi amintesc înger îngerașul meu, dar nu-mi vine decât varianta free jazz. Am un sentiment de Twin Peaks și, când mă uit la ea, o văd pe doamna cu butucul. Îmi vine să dansez și să mă bălăngăn lasciv ca piticul ăla, doar că la ușa cortului.
Cumva necumva vampa vampează, mă enervează cu insistențele-i și mă gândesc să-i fac felu' și să o transform într-o Laura Palmer da' bănățancă, să vină să-i bântuie pe ăștia de la festival ce-o ard prin camping. Îmi imaginez că ar fi mișto să-i trosnesc un contrabas în numele tatălui sau să-i catapultez un pian pe cort, dar nu vreau sa ajung în "Gărâna Times", așa că renunț la jazzocid și, ca să dezmorțesc treaba, apăs play pe Garbarek-ul pe care l-am luat martor în grabă în timp ce eram răpit din râpă. El n-are încotro și cântă pop-up în morțărie. Surpriză, nimeni nu se revoltă iar portretele alb-negru al celor de mult duși parcă zâmbesc de pe răscrucile crucilor. Îi îndemn telepatic să bage niște bani la muzicant printre clapetele taragoatei nordice, da' nimeni nimic. Zgârciți bănățenii, chiar și-n neființă!
Fata darnică și harnică continuă de mă sărută pe și mai multe părți ale corpului tot mai focos și nuclear. Noroc cu vremea hâtră. Se face că plouă și-i mai stinge din focoșenie. Tratez mozoalele ca pe niște vânătăi care dispar udate de ploaia care nu se lasă nici ea mai prejos și ne udă și pe noi, dar și pe scandinavul captiv din casetofonul de împrumut. Încerc să-l protejez mai mult pe el decât pe ea, că noi suntem mai de-ai casei, da' avem goști de seamă și nu se face.
Zăuit de jazz, de Jan și saxofonul alto, mă gândesc la sexofon și alta. Mă preia oniricul și mă dedau romantismului Wolfsbergerez de sorginte cărășană. Știm cu toții că e mișto în cimitir, atâta timp cât mai poți să și pleci de acolo. Lilieci, vampiri, un scârțâit de criptă, un vânticel ce adie printre lumânări uitate aprinse, dar, totuși... Suflu-n vâlvătaia pasiunii și amin! I mean, I'm out.
Pe atunci, nu se stătea în cimitir, ca pe acum. Pentru cine nu știe, morțăria din Gărâna oferă o panoramă de invidiat asupra scenei din Poiana Lupului. Se vede de mori. Supra-denumită de subsemnatul "Loja mormânt", ea deservește locul perfect an de an, ediție de ediție, cuplurilor aventuroase în căutare de "ochiul prințului". Unul în care nu ești văzut, dar din care vezi și, mai ales, auzi. Valea se comportă ca un reverb dublat de delay, iar sunetul ce se propagă capătă o nuanță maiestuoasă greu de imaginat cu trompa lui Eustache. În fine... M-am dus cu vorba și am rămas cu pantalonii-n vine.
A doua noapte, fix în timpul concertului, se nimerește să fie ziua lui Harry Tavitian. Primul regal de jazz pe care îl văd în viața vieților. Fără egal. Armeanul cântă la pian îndrăcit, cu mai multe mâini și degete decât are, iar Old Balkan Rhapsody îmi rămâne pe creier ca un imn. Tă, dă, dăm, dă, dă, di, di, di, dăm, dă, ră, di, di, din, di, da, dăm, dă, dăm, dăm. Mă surprinde că, pe lângă riff-uri și tupa-tupa, îmi place pianul.
Johnny Răducanu nu se poate abține și solo-ul se transformă în duo. Bunicii jazzului autohton încep să cânte la pian cu toate mâinile disponibile de nici nu le ajung clapele alea. Cântă, se joacă, zâmbesc, râd, icnesc și scâncesc bizar. E o practică recurentă în jazz, de la Jarreth încoace, să îți îngâni instrumentul cu un mmîîmîit în barbă.
Plouă parcă de-a dracu prin acoperișul scenei, pe scenă, pe pian, sub pian. Mă gândesc la scena din cimitir din noaptea trecută, în timp ce mă uit la scena montată și de mine prin care plouă torențial mocănește. Dacă tot e jazz, improvizăm, cum putem, o umbrelă deasupra pianului, dar plouă și prin aia. Ca și cum ai băga o tobă mare într-o altă tobă și mai mare și te aștepți să sune de două ori mai tare.
Ploaia de tip Gărâna e insistentă și eficientă. Nu e capriciu, e tradiție și patrimoniu. Harry se descalță și stă cu picioarele în aer ca să nu se curenteze. Mă gândeam că ar fi o chestie să crape electrocutat pe scenă fix de ziua lui. Îmi plac mie scenariile apocaliptice. Așa cadou de la Muma Natură mai rar. Dar jazzul nu conține chiar atâta tragism. Pe buturugi, publicul încotoșmănit nu se dă plecat și stă la scuteala parazoalelor. Îmi dau seama că așa ceva nu vezi zilnic chiar dacă e noapte. Asta mi-a plăcut mult la jazz, că fiecare poate cânta cu fiecare, indiferent de trompetă. Nu contează cine o are mai mare. Chestie care în metal nu prea se întâmplă. Cântăm în cor un bine meritat "La mulți ani!" și ne bucurăm că, preț de câteva minute, putem spune că am fost colegi de trupă cu străbunii jazz-ului autohton.
Coborâm spre corturi și dau o dumă bună: "Ploaia nu e bună la jazz că intră în trompetă". Râdem în tandem cu un solou ce încă răzbate rătăcit prin vale. Pe uliță, un prieten primește de la Johnny un cui, la schimb pe o pălincă. Îl batem în plămâni și, din ulii ce survolează găinile, parcă se aud saxofoane. Declarăm seara completă.
În ultima zi, post-fest, nu mai e nimeni în afară de noi, cei cu treabă, ăia ce avem de cărat, un fel de hamalii jazzului, cei care eram acolo încă din prima zi. Demontăm, încărcăm, plecăm. De-a drécu, se oprește și ploaia. "Am venit primul, am plecat ultimul, nu m-a văzut nimeni", cum le place mașiniștilor să spună. Ajung acasă și, în timp ce dau jos ploaia și saliva de pe mine la duș, rememorez pățaniile și realizez că, ce să vezi, l-am uitat pe Garbarek în cimitir, cu tot cu casetofon. Martori, locatarii, să mor io!
Mă simt de parcă am înmormântat însuși jazz-ul. Măcar am făcut-o la Gărâna. Vecia e a lui. Și a ei.
(Foto: Mihai Brezeanu)