Arthur Miller a fost un autor militant, iar piesele sale au fost profund marcate de convingerile sale marxist comuniste. "Nu-mi puteam imagina un teatru căreia să îmi dedic timpul, dar care să nu schimbe lumea"- avea să scrie în Memorii (Editura "Centrul Lumina", București, 2020 p. 219). Moartea unui comis voiajor este o critică adusă capitalismului - scena în care bătrânul Billy este concediat la bătrânețe este emblematică în acest sens și oarecum tipică discursului de stânga: omul ca simplă forță de lucru, o rotiță interșanjabilă oricând într-un sistem dur, aruncată cât colo, când nu mai dă randamentul cerut. Interesat preponderent de conflictul social, autorul își propunea să fie revoluționar prin teatru. Actul cultural avea pentru dramaturgul american o valență politică, o mărturisește chiar el: "În seara premierei - (N.B. mondiale a piesei, din 1949) - o femeie a numit piesa «o bombă cu ceas sub capitalismul american»; speram că așa și va fi, cel puțin sub capitalismul mincinos (sic!), în această pseudo-viață, care vrea să atingă norii stând pe frigider, fluturând către lună o ipotecă în sfârșit victorioasă, pentru că era plătită." (Memorii, Editura "Centrul Lumina", București, 2020 p. 321-322). Sigur, receptarea piesei diferă acum de cea a anilor 1940; nu mai percepem aceeași virulență a demascării, nici amărăciunea tragică a unei existențe mărunte în lupta cu găsirea unui sens, cu reificarea și dezumanizarea în condiții vitrege de clasă, și asta pentru că întreaga lume s-a schimbat de atunci, radical; suntem o lume de îndatorați, oamenii, țările, piețele, într-o tot mai strânsă interdependență globală. Aproape toți flutură către lună ipoteci. Totodată, propunerea teatrală milleriană inevitabil, s-a clasicizat. Azi, Moartea unui comis voiajor a devenit o piesă de bază a repertoriilor teatrale din întreaga lume, o poveste remarcabil spusă.
De la marele vis la visarea maladaptivă
Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller stă sub semnul viselor. Pe de o parte avem Visul american, al idealului de self-made man, al celui care prin muncă susținută determinare și curaj reușește să își facă un trai bun, prosper ex nihilo, pe de alta visul personal(izat) ca amintire, ca "daydreaming", acel visat cu ochii deschiși, care la personajul principal din piesă devine maladaptiv și îl afectează în activitatea sa zilnică. Dar această visare maladaptivă este o formă de apărare, un refugiu, care dă "consistență" unei existențe și unui personaj care se desfac precum ceața, personaj care, în final, își sacrifică chiar viața de dragul visului colectiv, al succesului.
Pentru că Willy Loman, personajul principal, e secătuit. Obosit de atâtea drumuri, istovit să fugă după marele vis ca după Fata morgana. Comisul voiajor modest a îmbătrânit, s-a uzat iar traiul lui și alor săi nu este cu nimic mai bun ca înainte, aceeași luptă sisifică cu ziua de mâine, la limită cu ratele și cheltuielile; comis voiajorul visează la o slujbă măruntă de birou, pe care însă nu reușește să o obțină. Este în final dat afară, aruncat ca ceva uzat și nefolositor.
Mădălin Hâncu se joacă bine regizoral cu această dublă valență a visului din piesă, aparent întremat primul, visul-iluzie colectivă și destrămat-defensiv cel de-al doilea, visul-refugiu individual. Decorul servește în mod foarte reușit această dublă valență, este ingenios gândit, astfel încât să fie pe rând, cu minime modificări, când spațiu concret, de fapt spații (casa familiei Loman, un bar din oraș, o cameră de hotel din Boston - prin glisarea unui pat din exterior-, un birou etc), când spațiu al readucerii aminte (sau daydreaming). Spațiul din spatele scenei își găsește buna economie în acest concept, folosit când ca o cameră a băieților, intrare într-un bar și... amintire. Convenția pe care o propune regizorul este aceea că atunci când scenele au ceva nefiresc, personajele intră în scenă pe geam - invadează realul - această schimbare fiind uneori însoțită de muzică (foarte sugestiv interpretată de actrița Teodora Antal), suntem în spațiul mental lui Willy Loman, pentru care visul înseamnă mereu trecutul, sub forma lui de posibil, de luminos, de speranță neconsumată, uneori de vinovăție.
Marea calitate a montării este felul în care se articulează fiecare scenă ca un nou conflict, spectacolul având o dinamică bine susținută până la capăt, prin buna relaționare dintre personaje și neîncetată tensiune dramatică. Din această precisă articulare și dozare a potențialului fiecărei situații în parte se naște chiar și fluiditatea oniricului, care invadează la răstimpuri realul, așa cum arătam mai sus. Este un spectacol pe care îl urmărești captivat chiar cunoscând bine povestea, previzibilă prin chiar titlul ei. Tema realist apăsătoare a piesei este în montarea lui Hîncu bine întregită de evazionismul plastic exprimat vizual al spectacolului (al Visului și visării). Astfel, afară și înăuntru se întregesc armonios chiar în tragicul finalului.
Willy Loman în interpretarea lui Valentin Terente este om de modă veche, un domn în felul lui. Jocul lui n-are nimic dezavuat, doar oboseală fizică și o neputință de a se mai minți. Poate doar relația cu femeia ușoară (sugestiv interpretată de Cătălina Nedelea și cu justă măsură) nu e suficient definită: aventură, nevoia de a fi iubit, sinceritate a celui care, folosit fiind, la rândul lui folosește? Sau tot evazionism?
O interpretare foarte reușită are Sever Bârzan în rolul lui Biff Loman, fiul care descoperă fisura Visului de fațadă și alege să fie un nimeni, pentru a putea fi el însuși, pendulând între victimizare furioasă și opțiune aleasă de bună voie. Exploziv, sensibil și fragil, alunecând în afara sistemului.
Monica Ivașcu interpretează cu multă precizie rolul Lindei, soția casnică, devotată până la umilință, care își iubește mai mult soțul decât copiii și astfel intră în nesfârșite conflicte cu ei. Teofil Memelis se achită bine de rolul fratelui interesat doar de ușurătatea vieții și plăcerile ei, Happy Loman, ca și Marcel Turcoianu de cel al unchiului Ben, spectrul unchiului plecat și devenit milionar de diamante, întruchiparea visului realizat pentru Billy. Liviu Pintileasa aduce căldură și chiar un anume umor în rolul lui Charley, vecinul puțin ursuz, dar mereu gata să își ajute prietenul.
Scenografia Clarei Pop este gândită, într-un melanj de precizie minuțioasă a detaliilor realiste și impresie de pictural a întregului, creând adevărate pasteluri imagistice.
Moartea unui comis voiajor de la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila este un spectacol reușit, bine articulat și plin de consistență.
(foto: Teatrul "Maria Filotti", Brăila)